Logo referatecarte



referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre Anatomia aparatului cardiovascular AstronomieBiologieChimieContabilitateDesenDiverse
 DreptEconomieEnglezaFilozofieFinanteFizica
 FrancezaGeografieGermanaInformaticaIstorieJurnalism
 MarketingMatematicaMedicinaMuzicaPsihologieRomana
 Literatura RomanaTehnica

TEORII ASUPRA SIMTULUI UMORULUI - referat



referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre: TEORII ASUPRA SIMTULUI UMORULUI

Lucrare de licenta PSIHOLOGIE

SIMTUL UMORULUI SI LEGATURILE SALE CU TRASATURILE DE PERSONALITATE
TEORII ASUPRA SIMTULUI UMORULUI
Teoriile motivationale ale umorului
Teoria incongruentei
Teoria revizuirii a lui Apter - teorii umoristice
Teoria comprehensiunii si elaborarii
DEFINITII ALE SIMTULUI UMORULUI

TEORII ASUPRA SIMTULUI UMORULUI

Umorul a constituit un mare interes în ariile teoriei si cercetarii psihologice. Într-adevar, aceasta preocupare dateaza cu mult înainte de lucrarile teoretice ale lui Freud (“Wit and Its Relations to The Unconscions”, 1905 si “Humor”, 1928 – dupa Berger, 1997).
Anthoni Ludovici (1932) mentioneaza ca toate teoriile despre umor pot fi clasificate în doua grupuri: cele care sunt de acord cu teoria filosofului Thomas Hobbes (1840 – dupa Ludovici, 1932) si cele care nu sunt de acord cu aceasta. Ce a spus Hobbes despre umor? El afirma în “Treatise on Human Nature” urmatoarele: “Oamenii râd de ghinioane, esecuri si indecente, în care nu exista comicul…. De asemenea, oamenii râd de infirmitatile altora…. As putea conchide ca pasiunea râsului nu este altceva decât o glorie subita, nascuta dintr-o formare subita a superioritatii în noi însine, prin comparatie cu infirmitatea altora sau cu a noastra proprie”. Ceea ce a vrut sa spuna Hobbes este ca atunci când gasim umorul în ceva, râ



dem fie de esecuri, prostie, defecte morale sau culturale subit descoperite la cineva, fata de care ne simtim instantaneu si momentan “superiori”, de vreme ce în acel moment noi nu suntem ghinionisti, stupizi, si asa mai departe. A te simti superior în acest mod înseamna “sa te simti bine”. Înseamna “sa obtii ce vrei”. Înseamna “sa câstigi”! Lucru valabil si când râdem de noi însine: o “parte” a noastra poate râde de alta “parte” a noastra.
De la Hobbes porneste teoria lui Charles R. Gruner (1997) despre umor, numita “teoria superioritatii”. Gruner sustine ca a râde este egal cu a câstiga, deoarece înseamna a obtine ceea ce-ti doresti, iar acest lucru provoaca placere.

Subtezele sale sunt urmatoarele:
1. Pentru fiecare situatie comica exista un câstigator.
2. În fiecare situatie comica exista un învins.
3. Gasirea învingatorului din fiecare situatie comica si a ceea ce acesta câstiga nu este un lucru usor.
4. Gasirea învinsului si a ceea ce acesta pierde în fiecare situatie comica este un lucru si mai greu.
5. Situatiile comice pot fi întelese cel mai bine prin cunoasterea a cine ce câstiga si a cine ce pierde.
6. Îndepartarea din cadrul unei situatii comice a ceea ce s-a câstigat sau s-a pierdut, duce la pierderea elementelor esentiale ale situatiei si la lipsirea de umor a acesteia.
Long si Graesser (1988 – dupa Wyer & Collins, 1992) au afirmat ca stimulii ce provoaca râsul sunt reprezentati de orice eveniment social sau nonsocial, cu aparitie intentionata sau neintentionata, care este perceput ca fiind amuzant. Trei aspecte ale acestei definitii conceptuale sunt notabile:
1. Stimulul pentru reactia de râs poate fi un lucru spus de o persoana, un comportament nonverbal executat de o persoana sau o combinatie a acestora. Evenimentul stimul poate include si aspecte noncomportamentale ale unei situatii. Într-adevar, un raspuns la comic poate fi adesea stimulat de un numar de trasaturi verbale, nonverbale si contextuale care se prezinta sub forma unor configuratii, nici una d

intre acestea, izolata, nefiind suficienta sa provoace râsul.
2. Evenimentele-stimuli care provoaca râsul pot fi atât intentionate cât si nonintentionate.
3. Un raspuns la o situatie comica este definit în termeni de reactie cognitiva subiectiva a unei persoane sau, mai acurat, ca modul în care o persoana percepe aceasta reactie (în mod specific, “amuzament”) si mai putin în termenii unui raspuns observat la stimuli. Desi zâmbitul, râsul si raspunsurile fiziologice sunt adesea corelate cu astfel de reactii subiective, ele pot aparea si fara acest motiv. Cel mai evident în acest caz este exemplul ca reactiile subiective pot produce placere sau fericire care sunt experentiate din motive care n-au nimic de-a face cu perceptia ca ceva este amuzant. Râsul poate rezulta si dintr-o situatie jenanta sau din eliberarea de tensiunea produsa de furie. În alte cazuri poate reflecta nerecunostinta, politete sau conformitate la opinia aparenta a celorlalti ca ceva este amuzant. În alte situatii, râsul se transforma în încântare, satisfactie (ca si atunci când cineva gaseste în mod neasteptat o solutie la o problema). În acord cu aceasta definitie, aceste reactii nu indica în mod necesar prezenta umorului.
Daca provocarea râsului trebuie operationalizata ca auto-raportare a subiectului legata de propriile reactii subiective, acest lucru nu poate fi evaluat la bebelusi sau la persoanele incapabile sa transpuna verbal aceste reactii. Totusi, aceste dezavantaje metodologice sunt depasite de avantajele conceptuale ale definitiei, care reda multe situatii în care râsul este provocat în lipsa amuzamentului.


Pentru a furniza o perspectiva asupra umorului, sa urmarim pe scurt câteva abordari teoretice existente. Primele doua abordari se focalizeaza pe factorii motivationali, a treia se concentreaza pe factorii cognitivi, iar a patra încorporeaza atât factorii motivationali, cât si cei cognitivi.