Logo referatecarte



referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre Anatomia aparatului cardiovascular AstronomieBiologieChimieContabilitateDesenDiverse
 DreptEconomieEnglezaFilozofieFinanteFizica
 FrancezaGeografieGermanaInformaticaIstorieJurnalism
 MarketingMatematicaMedicinaMuzicaPsihologieRomana
 Literatura RomanaTehnica

Modurile de stabilire a servitutilor - referat



referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre: Modurile de stabilire a servitutilor - LUCRARE DE LICENTA

„Dreptul de proprietate si limitele exercitarii sale”

Modurile de stabilire a servitutilor

Definitia dreptului de proprietate si continutul lui
Caracterele ale dreptului de proprietate
Ingradirile dreptului de proprietate – notiune, izvoare
Servitutile (dreptul de servitute)
Servituti stabilite prin fapta omului
Modurile de stabilire a servitutilor
Stabilirea prin destinatia proprietarului
Drepturile si obligatiile decurgand din servituti
Stingerea servitutilor

Sunt trei moduri de stabilire a servitutilor derivând din faptul omului: prin titluri, prin uzucapiune sau prescriptie achizitiva si prin destinatia proprietarului.
Cele mai multe aplicatii practice o are constituirea servitutii prin titlu datorita faptului ca, potrivit art. 623 si 624 Cod Civil, în acest mod pot fi constituite toate servitutile continue si aparente, continue si neaparente, necontinue si neaparente. Totodata trebuie spus ca celelalte doua moduri nu se pot aplica cum vom vedea, decât la anumite categorii de servituti.

Stabilirea prin titlu

Prin titlu se întelege operatiunea juridica, actul juridic, care serveste la stabilirea lor, negotium, iar nu înscrisul probatoriu



, instrumentum, care constata aceasta operatiune. Vânzarea, donatia sau legatul sunt astfel de titluri, independent de actul probatoriu care le constata.
Titlul prin care se stabileste servitutea nu este supus la nici o regula de forma speciala, în afara de regulile de drept comun.
O servitute poate fi constituita în mod valabil chiar si verbal dar în acest caz trebuie sa aplicam regulile de drept comun în materie de probe si în sfârsit o servitute poate fi si tacita adica sa rezulte în mod implicit din clauzele unui contract, daca aceasta pare a fi vointa intrinseca a partilor.
Toate actele între vii prin care se constituie o servitute trebuie transcrisa pentru a putea fi opozabile tertilor.
Exista totusi o servitute speciala care rezulta din titluri si care necesita scurte explicatii si anume servitutea de indiviziune1. Se poate observa în practica ca sunt cazuri în care mai multi proprietari, vecini, sunt obligati sa ramâna în indiviziune asupra anumitor bunuri.Astfel sunt: comunitatea indiviza a unui drum a unei fântâni sau a despartiturilor comune (în ceea ce o priveste este o comunitate legala). În primele cazuri ne aflam în fata unei servituti negative de a nu cere partajul, stabilita prin faptul omului si rezultând din titlul de partaj al fondului primit. Actul de partaj creeaza în mod implicit si tacit servitutea de indiviziune asupra anumitor accesorii ale fondurilor.
Cum se împaca o astfel de servitute, perpetua prin natura ei si conducând deci la o indiviziune perpetua, cu regula art.728, care interzice conventiile de indiviziune, pentru un termen mai lung de 5 ani ? Jurisprudenta a rezolvat obiectia considerând ca art.728 interzice conventiile de indiviziune mai lungi numai asupra bunurilor principale ce fac obiectul indiviziunii, dar nu asupra unor bunuri comune accesorii, simple dependinte a unor bunuri principale a unor bunuri principale divize.

Stabilirea prin prescriptie

Anumite servituti pot fi dobândite prin prescriptie achizitiva sau uzucapiune, adica prin posesia timp de 30 ani a dreptului de servitute. Conform art.623, se pot dobândi prin prescriptie servitutile continue si aparente, deci celelalte servituti vor fi dobândite prin alte moduri. Se cunoaste faptul ca în Dreptul roman în vremea lui Justinian orice servitute putea fi dobândita cu buna - credinta prin uzucapiunea de 10-20 de ani si ca la fel se exprima legiuitorul si în Codul Caragea. Se pune întrebarea de ce a suprimat legiuitorul modern prescriptia servitutilor neaparente si a celor necontinue. O explicatie a fost data în felul urmator: prescriptia achizitiva este întemeiata pe o posesie neviciata, deci continua si publica ;or aceste calitati ale posesiei nu exista în cazul exercitarii unor servituti necontinue si neaparente , care prin definitie sunt întrerupte si ascunse si deci posesia unor astfel de servituti este prin ipoteza viciata, asa încât nu se poate întemeia uzucapiunea. Aceasta justificare este însa gresita , pentru ca în cazul servitutilor necontinue nu putem spune ca posesia nu este continua.
S-a cautat atunci o justificare mai exacta si mai juridica a prohibitiei legale relativa la dobândirea prin uzucapiune a servitutilor necontinue. S-a sustinut ca ceea ce împiedica prescriptia acestor servituti., este caracterul precar al actelor de folosinta la care dau loc. Într-adevar s-a spus ca servitutiles necontinue, nedând loc decât la acte de folosinta izolate si mai mult sau mai putin rare, nu atrag o uzurpare propriu-zisa a folosintei fondului; aceste acte se exercita mai mult cu titlu de toleranta ,cu simpla îngaduinta a proprietarului fondului aservit, derivând din simpla bunavointa reciproca dintre vecini. Dar conform art.1853 alin. 2, actele de posesie exercitate prin simpla îngaduinta a proprietarului sunt precare, neputând fonda o posesie utila si duce la uzucapiune. Nici aceasta justificare nu este exacta .Ea se bazeaza pe o prezumtie generala de precaritate, careia i se da o putere absoluta, asa încât prescriptia servitutilor necotinue sa devina imposibila. Or, daca în unele cazuri prezumtia de precaritate poate fi conforma cu realitatea, în alte cazuri foarte numeroase ea este falsa, fiindca cel ce face un act de folosinta asupra fondului vecin, corespunzator exercitiului unei servituti necontinue, întelege sa faca un act de posesie a dreptului de servitute, adica sa dobândeasca acest drept.
În ceea ce priveste servitutile neaparente, este de asemenea inexact sa spunem ca posesia lor este clandestina. Este adevarat ca prin natura lor servitutile neaparente nu se traduc printr-un semn exterior; însa tocmai fiindca aceasta este natura lor, nu le putem imputa neaparenta ca un viciu de posesie. Însa prin posesia publica trebuie sa întelegem o posesie care nu este clandestina, adica o posesie pe care o persoana o exercita fara a se ascunde. Dar, nu trebuie sa confundam o servitute neaparenta cu o servitute exercitata în mod clandestin. Servitutile pot fi neaparente fara a fi clandestine, caci ele pot sa nu lase nici un semn exterior relativ la exercitarea lor, si totusi sa se exercite în vazul tuturor. Un exemplu ar fi servitutea de adapat, adica de a scoate apa dintr-un put, este neaparenta; totusi ea nu este clandestina, daca apa este luata fara a se ascunde, în plina zi. Prin urmare, prohibitia uzucapiunii servitutilor neaparente nu se poate justifica prin clandestinitatea exercitiului lor.
S-a cautat si aici o justificare mai exacta si s-a spus ca actele de posesie a unei servituti neaparente sunt de cele mai multe ori acte de pura facultate; or, conform art. 2232 C. Napoleon (care nu a fost reprodus in codul nostru, însa aceeasi regula se aplica si la noi) actele de pura facultate nu pot fonda o posesie utila si deci nu pot conduce la uzucapiune. Aceasta justificare se loveste de aceeasi obiectie ca prezumtia de toleranta pentru servitutile necontinue; este greu sa admitem o prezumtie absoluta si generala de precaritate, de exercitare a unei simple facultati, pentru toate servitutile neaparente.
În realitate, nu exista nici o buna justificare a regulilor art. 623 si 624. Ele se aplica numai prin faptul ca autorii Codului Napoleon, de unde codul nostru a reprodus acest text, au vrut sa faca o tranzactie între diferitele obiceiuri ale vechiului drept francez, între care unele înlaturau prescriptia pentru toate servitutile, iar altele dimpotriva o admiteau pentru toate servitutile. Legiuitorul codului nostru ar fi fost mai bine inspirat daca admitea uzucapiunea pentru toate servitutile supunând numai posesia lor la regulile generale ale posesiei, relative la continuitate si neclandestinitate. În acest fel proprietarul care ar fi pretins ca folosinta exercitata de altul pe fondul sau este precara, fiindca se exercita cu titlu de toleranta sau de pura facultate, ar fi avut sarcina sa dovedeasca precaritate.
De altfel, regula art. 623 si 624 s-a dovedit atât de nepotrivita în practica, încât jurisprudenta franceza a cautat sa o înlature în cazurile când o servitute exista realmente, dar nu poate fi stabilita fiindca nu mai exista titluri. Însa, în fata textelor legale categorice, ea nu poate admite pentru servitutile necontinue si neaparente dobândirea servitutii însasi prin uzucapiune. Si atunci s-a gasit un mijloc indirect. În practica este vorba de servitutea de tacere. Jurisprudenta a decis ca exercitiul timp de 30 de ani a trecerii peste un fond confera acelui ce exercita proprietatea, sau mai exact coproprietatea drumului pe care se face trecere. cum se poate observa rezultatul acestei jurisprudente este de a transforma un simplu drept de folosinta, care ar fi putut ramâne o servitute daca nu exista prohibitia art.624, într-un drept de proprietate. În acest fel, proprietarul fondului aservit, pe care legea a vrut sa-l apere, împiedicând ca simple acte de folosinta, de toleranta sa poata fi transformate în servitute sufera prin sistemul jurisprudential o atingere mult mai grava, o adevarata expropriere partiala.
Servitutile continue si aparente sunt deci singurele ce pot fi dobândite prin prescriptie achizitiva. Dar în privinta acestor servituti se poate prescrie nu numai dreptul însusi, dar si modul de a-l exercita. Într-adevar, art. 641 dispune ca „modul servitutii se poate prescrie ca si servitutea cu acelasi chip”. Acest text este asezat în sectiunea modurilor de stingere a servitutilor si se refera deci în special la prescrierea extinctiva a servitutilor; însa regula pe care o contine este generala si trebuie aplicata si la uzucapiunea servitutilor. Trebuie sa decidem ca modul de exercitare a servitutilor se poate uzucapa ca si servitutea însasi. Astfel, daca servitutea este stabilita într-un fel si în anumite limite, însa titularul ei o exercita timp de 30 de ani într-un mod si limite diferite, facând acte de folosinta mai largi decât avea dreptul actul constitutiv, titularul servitutii va dobândi prin uzucapiune dreptul de a exercita servitutea în modul întrebuintat timp de 30 de ani.
Uzucapiunea modului de a exercita servitutea nu poate exista însa decât tot numai pentru servitutile continue si aparente, fiindca dobândirea unui supliment de servitute; a unei servituti noi; este supusa la acelasi reguli ca dobândirea servitutii întregi, si nu este posibila decât daca întreaga servitute este susceptibila de uzucapiune1. Astfel, daca o persoana are prin titlu o servitute de vedere, constând din dreptul de a deschide o fereastra, si în realitate deschide doua ferestre, ea poate dobândi prin uzucapiune dreptul de a avea doua ferestre, fiindca servitutea de vedere fiind continua si aparenta, este ea însasi susceptibila de uzucapiune. Dimpotriva, daca o persoana are prin titlu un drept de trecere limitat la trecerea pe jos, si în realitate trece cu trasura, ea nu poate dobândi prin uzucapiune dreptul de a trece cu trasura, fiindca servitutea de trecere fiind necontinua, nu este susceptibila de uzucapiune.
Care este durata posesiei, necesara pentru împlinirea prescriptiei servitutilor ?
Art. 623 vorbeste de posesia de 30 de ani. De aici jurisprudenta si cvasiunanimitatea doctrinei au dedus ca uzucapiunea de 10-20 de ani, admisa pentru proprietate si uzufruct în favoarea posesorului cu just titlu si buna-credinta nu este admisibila în materie de servituti; servitutile nu se pot uzucapa decât în 30 de ani2.
Desi aceasta opinie este astazi fixata în doctrina si jurisprudenta si gaseste un sprijin în dispozitia textuala a art. 623, socotim ca ea nu se poate sprijini pe nici un argument juridic solid, &ic

irc;n afara de argumentul de text. De ce sa fie posibila dobândirea proprietatii si a uzufructului, iar nu a servitutilor prin uzucapiunea de 10-20 de ani? S-a spus ca pe când uzucapiunea proprietatii presupune o posesie
exclusiva, care nu se poate confunda cu o toleranta si nu poate scapa din vedere proprietarului, asa încât inactiunea acestuia echivaleaza cu o renuntare la dreptul sau sau cu o recunoastere a dreptului posesorului, pentru servituti situatia este cu totul alta: exercitiul lor nu aduce adesea nici o paguba reala proprietarului, asa ca acesta nu are totdeauna interes sa se opuna la acest exercitiu si adesea nu baga de seama uzurparea pe care o sufera. Aceasta justificare este gresita, mai întâi fiindca, daca am admite exercitarea ei, ar trebui sa înlaturam si uzucapiunea de 30 de ani; în al doilea rând ,fiindca se întemeiaza pe prezumtia ca toate actele de folosinta a unei sevituti au un caracter de acte de toleranta, ceea ce nu este admisibil.
De altfel, neadmiterea uzucapiunii de 10 – 20 de ani pentru servituti poate conduce în practica la consecinte nelogice. Astfel, sa presupunem ca posesorul non dominus al unui fond constituie în favoarea vecinului de buna credinta un drept de apeduct sub forma de servitute; conform opiniei pe care o criticam, vecinul nu va putea uzucapa dreptul de apeduct decât 30 de ani. Daca însa acelasi posesor în loc de a constitui o servitute, vinde vecinului terenul necesar pentru instalarea apeductului, vecinul va uzucapa acel teren si deci dreptul de apeduct în 10-20 de ani. De altfel, d-l. Planiol crede pe drept cuvânt ca autorii codului nu au vorbit decât de prescriptia de 30 de ani fiindca s-au pus în ipoteza cea mai practica, anume în cazul când posesorul servitutii nu are just titlu si buna-credinta si uzucapeaza direct împotriva adevaratului proprietar, care se afla în posesia propriului sau fond; ei au înlaturat astfel solutia din cutuma Parisului, unde nici o servitute lipsita de titlu nu se putea uzucapa. Ei au scapat însa din vedere ipoteza mai complicata, când servitutea a fost constituita de catre un non dominus, pe care titularul servitutii îl crede proprietar. În consecinta, art. 623, care admite prescriptia de 30 de ani, nu exclude prin aceasta prescriptia de 10-20 de ani. De altfel, art.1895, care stabileste uzucapiunea de 10-20 de ani, o aplica la „un nemiscator determinat” în mod general; or, servitutea este si ea un nemiscator, prin obiectul la care se aplica. Trebuie sa adaugam ca aceasta chestiune prezinta un interes practic redus. Pentru ca uzucapiunea de 10-20 de ani sa fie posibila, este necesar mai întâi ca servitutea sa fie constituita prin titlu de catre un posesor, care poseda fondul aservit fara drept, si ca achizitorul servitutii sa ignore aceasta lipsa de calitate a constituitorului; trebuie sa presupunem apoi, ca adevaratul proprietar revendica fondul aservit în intervalul dintre momentul când s-ar fi întâmplat uzucapiunea fondului aservit de catre posesor, caci daca revendicarea se produce înainte de uzucapiunea servitutii, aceasta nu poate fi opusa, iar daca se produce împlinirea uzucapiunii fondului aservit, posesorul fondului a devenit el însusi proprietar, asa încât servitutea se afla validata pe cale de consecinta în mod definitiv. Or, în practica este rar ca toate aceste împrejurari sa fie reunite. Iata de ce excluderea uzucapiunii de 10-20 de ani prezinta putine inconveniente practice.
În privinta calitatii si conditiilor pe care trebuie sa le îndeplineasca posesia servitutii pentru a conduce la uzucapiune, se aplica regulile generale ale uzucapiunii si ale posesiei. Astfel, conform teoriei clasice, posesia trebuie sa aiba ambele elemente esentiale: corpus si animus. Tot astfel, posesia nu trebuie sa fie viciata, deci trebuie sa fie continua, netulburata, publica si neprecara. Nu exista nimic special de spus asupra acestor puncte. Trebuie sa insistam asupra unui singur punct în relatie cu o latura speciala a neprecaritatii.
Art.1853, care în primul alineat vorbeste de precaritate, adauga în ultimul aliniat ca este de asemenea precara „posesia ce am exercita asupra unui lucru al altuia, spre simpla îngaduinta a proprietarului sau”. Actele de folosinta exercitate prin simpla îngaduinta sau toleranta a proprietarului se întâlnesc adesea în raporturile dintre vecini si se pot confunda, prin aparenta lor, cu exercitiul unei servituti. Când astfel de acte de folosinta asupra fondului altuia sunt rare sau nu tulbura decât foarte putin pe proprietarul fondului, acesta le îngaduie de obicei pentru a pastra relatii de buna vecinatate. Acel ce exercita aceste acte cu îngaduinta expresa sau tacita a proprietarului, exercita, conform art.1853, o posesie precara, pe care proprietarul o poate opri in orice moment fara ca posesorul sa poata opune vreodata uzucapiunea dreptului de a exercita acele acte. Astfel, legiuitorul a vrut sa împiedice ca bunavointa unui proprietar sa se poata transforma pentru el într-o sarcina obligatorie. Daca proprietarul ar fi fost în primejdie sa vada transformate în obligatii si servituti orice acte pe care le îngaduie vecinului din spirit de toleranta, atunci toti proprietarii ar lua masurile cele mai stricte pentru a-si pazi fondurile si nu ar mai îngadui nici un act de folosinta, oricât de neînsemnat în favoarea vecinilor. O astfel de situatie ar înaspri relatiile dintre vecini si ar fi potrivnica utilitatii generale. Iata de ce art.1853 a dispus ca o folosinta, exercitata cu titlu de simpla îngaduinta, nu poate conduce la uzucapiune.
Art. 2232 C. Napoleon dispune ca nu pot conduce la uzucapiune nici actele de pura facultate, nu numai cele de simpla toleranta. Art. 1853 din codul nostru nu mai vorbeste decât de actele de toleranta, eliminând dispozitia relativa la actele de pura facultate. Totusi, este necontestat ca regula relativa la actele de pura facultate trebuie aplicata si la noi, si ca legiuitorul român a eliminat-o numai fiindca a socotit-o atât de evidenta încât nu necesita un text special.
Ce se întelege prin acte de pura facultate ? Sunt acte de folosinta decurgând dintr-o stare juridica anterioara, consecinte ale unui drept apartinând deja celui ce le face, si care nu implica nici o încalcare a dreptului vecinului. Este evident ca facând asemenea acte, o persoana uzeaza de drepturile sale mentinându-se în cadrul lor; neîncalcând deci asupra fondului altuia ea nu poate dobândi prin aceste acte vreun drept de servitute asupra acelui fond. Astfel, când un proprietar deschide o simpla lumina în zidul ce se afla la limita fondului, însa care îi apartine în mod exclusiv, el face un act de pura facultate, deoarece uzeaza de un drept pe care îl are si acest act nu poate fonda o servitute de lumina împotriva vecinului. Asa încât, daca vecinul conform art. 598, dobândeste ulterior coproprietatea zidului, el poate obliga pe proprietar sa suprime lumina fara ca acesta sa poata opune dobândirea unei servituti de lumina prin uzucapiune, chiar daca a uzat de lumina timp de 30 de ani. Pentru ca sa fie posibila uzucapiunea, este deci nevoie de o încalcare a fondului vecin sau de uzurpare a dreptului proprietarului fondului aservit.
Aceasta regula a actelor de pura facultate a ridicat o controversa relativa la servitutea asupra unui izvor. Stim ca art. 579 recunoaste proprietarului fondului pe care ia nastere un izvor, dreptul de a-l întrebuinta cum va crede de cuviinta cu conditia de a respecta dreptul pe care proprietarul unui fond inferior la putut dobândi asupra izvorului prin titlu sau prin prescriptie. Rezulta de aici ca proprietarul fondului inferior poate dobândi prin prescriptie un drept asupra izvorului nascut pe fondul superior. Art. 580 reglementeaza aceasta dobândire prin prescriptie si dispune ca „prescriptia nu se poate dobândi decât prin o folosinta neîntrerupta de 30 de ani socotiti din ziua când proprietarul fondului inferior a facut si a savârsit lucrari aparente destinate a înlesni trecerea si scurgerea apei în proprietatea sa”. Art. 580 cere, pentru ca uzucapiunea sa fie posibila, executarea unor lucrari aparente de catre proprietarul fondului inferior pentru înlesnirea exercitarii servitutii, si nu face sa curga prescriptia decât din ziua terminarii, „savârsirii”, acestor lucrari. Aceasta nu este decât aplicatia regulii ca numai servitutile aparente se pot dobândi prin uzucapiune
Dar punctul controversat este daca lucrarile aparente, cerute de art. 580 trebuie neaparat facute pe fondul superior, de catre proprietarul fondului inferior, sau este destul sa fie facute de el pe propriul sau fond ? Într-adevar executarea unor lucrari pe propriul sau fond nu constituie oare acte de pura facultate, care nu produc o încalcare pe fondul superior, nici o uzurpare a dreptului proprietarului acestui fond ? Nu este uzucapiunea imposibila în acest caz ?
O mare parte din doctrina franceza decidea ca este suficient ca lucrarile sa fie facute pe fondul inferior, fiindca legea nu specifica cum este necesar sa fie facute pe fondul aservit, si fiindca în acest sens sunt si lucrarile pregatitoare ale Codului Napoleon; astfel art. 580 ar constitui o exceptie la regula ca actele de pura facultate nu pot întemeia uzucapiunea. Însa jurisprudenta franceza se pronunta în sens contrar; ea considera ca numai lucrarile facute pe fondul aservit constituie o încalcare a dreptului proprietarului izvorului si numai ele pot conduce la prescriptia unei servituti asupra izvorului. Astazi, controversa este curmata în Franta prin Legea din 8 aprilie 1898, care a modificat si a completat textul anterior în sensul solutiei jurisprudentiale.
La noi, în prezenta art. 580, care nu contine o specificare, controversa persista. Pe când unii autori socotesc ca uzucapiunea se poate împlini chiar daca lucrarile sunt facute numai pe fondul inferior, altii sustin ca proprietarul fondului inferior trebuie sa faca lucrarile pe fondul superior1. Înclinam a împartasi aceasta ultima opinie care ni se pare mai conforma la regulile generale relative la actele facultative si la uzucapiune si care pare a fi adoptata si de jurisprudenta.
Servitutile stabilite prin prescriptie nu pot fi transcrise, conform principiilor generale în materie de transcriere.