- LUCRARE DE LICENTA
Definitia dreptului de
proprietate si continutul lui
Caracterele ale dreptului
de proprietate
Ingradirile dreptului
de proprietate – notiune, izvoare
Servitutile (dreptul de
servitute)
Servituti stabilite prin
fapta omului
Modurile de stabilire
a servitutilor
Stabilirea prin destinatia
proprietarului
Drepturile si obligatiile
decurgand din servituti
Stingerea servitutilor
Dupa unii autori1 dreptul de proprietate prezinta mai multe caractere
proprii, care îl deosebeste fata de celelalte drepturi reale.
Astfel, dreptul de proprietate este absolut si inviolabil, deplin
si exclusiv, perpetuu si transmisibil. Dupa alti autori1 caracterele
dreptului de proprietate sunt urmatoarele : drept absolut, drept
exclusiv, drept perpetuu si continutul si limitele sale sunt stabilite
de lege.
Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului
sau în raporturile acestuia cu toti ceilalti, care sunt obligati
sa nu faca nimic de natura a-l încalca.
Ori de câte ori bunul aflat în proprietatea unei persoane
ajunge în detinerea sau posesia nelegitima a altuia, proprietarul
are dreptul la actiunea în revendicare. Actiunea în
revendicare poate fi introdusa împotriva oricarei persoane.
Cu alte cuvinte dreptul de proprietate este opozabil tuturor, erga
omnes. Acest caracter absolut poate fi înteles si ca nelimitat,
neîngradit în continutul sau. Dar în acest sens
dreptul de proprietate nu este absolut, deoarece el se exercita
„în limitele determinate de lege”. Însusi
Codul civil stabileste o serie de îngradiri sau restrictii
aduse proprietatii. De asemenea, reglementari ulterioare Codului
civil au adus îngradiri proprietatii.
Inviolabilitatea dreptului de proprietate sustine si întareste
caracterul sau absolut. Art. 135, pct. 6 din Constitutie dispune
imperativ: „proprietatea privata este, în conditiile
legii, inviolabila”. Cu alte cuvinte dreptul de proprietate
nu poate fi încalcat de nimeni. Aceasta interdictie se impune
cu aceeasi forta si statului. Ea cunoaste doua exceptii :
a) bunurile imobile aflate în proprietate privata pot fi expropriate
în conditiile legii, pentru cauza de utilitate publica. Art.
41, pct. 3 din Constitutie prevede: „Nimeni nu poate fi expropriat
decât pentru cauza de utilitate publica, stabilita potrivit
legii, cu dreapta si prealabila despagubire”. De asemenea,
art. 481 Cod civil dispune: „Nimeni nu poate fi silit a ceda
proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si
primind o dreapta si prealabila despagubire”.
În vederea aplicarii acestor dispozitii de principiu a fost
adoptata si pusa în vigoare Legea nr. 33/1994 privind exproprierea
pentru cauza de utilitate publica care prevede categoria de imobile
supuse exproprierii, defineste utilitatea publica si reglementeaza
declararea ei ; punerea în posesie a expropriatorului ; dreptul
de retrocedare a imobilelor expropriate si toate celelalte consecinte
juridice pe care le produce exproprierea.
b) subsolul oricarei proprietati imobiliare poate fi folosit si
exploatat pentru lucrari de interes general. Art. 41, pct. 4 din
Constitutie dispune: „pentru lucrari de interes general, autoritatea
publica poate folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare, cu
obligatia de a despagubi proprietarul pentru daune aduse solului,
plantatiilor sau constructiilor precum si pentru alte daune imputabile
proprietatii”.
În ambele cazuri, despagubirile se stabilesc de comun acord
cu proprietarul sau, în caz de divergenta, de instantele de
judecata competente (art. 41, pct. 5 din Constitutie). Tot astfel,
Constitutia prevede „continutul si limitele acestor drepturi
sunt stabilite de lege”. De asemenea art. 41 pct. 6 prevede
ca dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind
protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului.
Prin urmare în continutul sau, dreptul de proprietate nu poate,
nu este absolut, neîngradit, ci dimpotriva este limitat, îngradit,
potrivit legii si obiceiului. De altfel, atributele unui drept subiectiv
sunt prin natura lor juridica reglementate si deci, îngradite1.
Un proprietar asupra unui imobil nu-l poate distruge prin incendiere.
De asemenea nu-l poate demola decât daca are autorizatia organului
competent. Abuzul de drept poate consta si în mutarea proprietatii.
Unii autori1 considera ca prin formularea „drept absolut”
s-a vrut sa se înteleaga dreptul cel mai complet ce poate
exista asupra unui lucru adica dreptul de proprietate în compozitie
cu celelalte drepturi reale, care nu sunt decât dezmembraminte
ale dreptului de proprietate.
În consecinta, prin caracterul absolut al dreptului de proprietate
trebuie sa se înteleaga ca titularul are puterea de a-i trage
foloasele, de a avea toata utilitatea pe care o poate conferi si
de a savârsi toate actele juridice care raspund interesului
sau, dar în limitele legii fara a avea nevoie de concursul
altei persoane. Proprietarul este îndreptatit sa ceara tuturor
celorlalte persoane sa-i respecte dreptul de proprietate dupa cum
si el este obligat sa respecte dreptul de proprietate al celorlalte
persoane.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv în sensul ca
titularul exercita singur toate atributele dreptului de proprietate,
cu excluderea tuturor celorlalte persoane si
fara a avea nevoie de concursul acestora pentru exercitarea atributelor
dreptului sau. Titularul dreptului de proprietate este singurul
îndreptatit sa exercite toate atributele pe care i le confera
acest drept. Dar si aici trebuie avut în vedere ca legea poate
sa limiteze caracterul exclusiv al proprietatii. Astfel, de exemplu,
sunt servitutile pozitive, legale, conventionale sau judiciare,
precum si restrângerile aduse prin folosirea anumitor categorii
de bunuri, cum sunt locuintele pentru care contractele de închiriere
se încheie în conditiile legii si termenul lor este
de asemenea prelungit de lege.
Înca de la Iustinian se afirma ca dreptul de proprietate confera
titularului sau „plenapotestas’’, adica toate
acele trei atribute : posesia, folosinta si dispozitia. Cu alte
cuvinte, dreptul de proprietate este un drept deplin.
Asadar, caracterul deplin si exclusiv al dreptului de proprietate
lipseste atunci când asupra bunului respectiv se constituie
drepturi reale, dezmembraminte ale proprietatii. Tot astfel, se
întâmpla în cazul când un bun fungifer se
afla în stapânirea unui posesor de buna-credinta. Conform
art. 485 Cod civil, posesorul de buna-credinta dobândeste
în proprietate fructele bunului fungifer. Fructele se cuvin
proprietarului numai din momentul în care posesorul devine
de rea-credinta.<
Dreptul de proprietate are de asemeni un caracter perpetuu si
transmisibil. Prin perpetuitatea dreptului de proprietate se întelege
ca este nelimitat în timp si dureaza atâta vreme cât
exista bunul care face obiectul sau. De asemenea, el nu se pierde
prin neuz, adica prin neexercitare.
De regula, actiunea în revendicarea dreptului de proprietate
este imprescriptibila.
Dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte între vii,
în conditiile legii. Ba mai mult, transmisiunea lui este inevitabila
si obligatorie pentru cauza de moarte.
Transmisiunea dreptului de proprietate nu contravine caracterului
sau perpetuu. Dimpotriva, transmisibilitatea este corolarul logic
si practic al perpetuitatii sale. Si aceasta pentru faptul ca viata
semenilor este inevitabil, limitata în timp. Prin transmiterea
drepturilor de proprietate se realizeaza trecerea din patrimoniul
unei persoane în patrimoniul alteia fara nici o modificare.
La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte între
vii sta principiul consensualismului, consacrat în art. 971
Cod civil care prevede: „În contractele ce au ca obiect
translatia proprietatii, proprietatea se transmite prin efectul
consimtamântului partilor; chiar atunci când nu s-a
facut traditiunea sau predarea lucrului”.
Tot astfel facând aplicatia acestui principiu în materia
vânzarii, art.1295 alin. 1 dispune: „Vinderea este perfecta
între parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator
în prezenta vânzatorului îndata ce partile s-au
învoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul însa
nu se va fi predat si pretul înca nu se va fi numarat”.
De la principiul consensualismului exista si unele situatii de exceptie,
când transferul dreptului de proprietate are loc într-un
alt moment decât cel al realizarii acordului de vointa.
Astfel :
a) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare
are loc atunci când aceste bunuri sunt realizate;
b) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor de gen opereaza
în momentul individualizarii lor prin numarare, cântarire
sau masurare;
c) dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai
în momentul încheierii contractului în forma înscrisului
autentic ;
d) transferul dreptului de proprietate prin contracte de donatie
are loc la data perfectarii contractului în forma autentica;
e) dreptul de proprietate asupra imobilelor în sistem de carte
funciara se transfera de la înstrainator la dobânditor
numai la data intabularii dreptului.
S-a constatat deja ca dreptul de proprietate este, în principiu,
transmisibil.
Acest caracter însa este propriu numai dreptului de proprietate
privata. Dimpotriva, dreptul de proprietate publica, indiferent
ca poarta asupra unor bunuri imobile sau mobile, este inalienabil
si prin urmare este netransmisibil.
Sunt însa si situatii când unele bunuri proprietate
privata pot fi scoase temporar din circuitul civil prin acordul
de vointa intervenit între proprietarul bunului si o alta
persoana. Astfel, într-un contract, partile au posibilitatea
de a stipula asa-numitele clauze de inalienabilitate, prin care
proprietarului unui anumit bun îi este interzisa înstrainarea
si uneori, chiar grevarea bunului în favoarea altei persoane.
Clauzele de inalienabilitate se gasesc destul de rar în actele
de înstrainare cu titlu oneros. Ele pot fi întâlnite
mai frecvent în contractele de ipoteca si în contractele
de gaj fara deposedare în care se stipuleaza interdictia de
înstrainare si de grevare a bunului ipotecat sau gajat. În
schimb asemenea clauze pot fi regasite, în practica, în
actele cu titlu gratuit, adica în contractele de donatie si
în testamente; donatorul sau, dupa caz, testatorul dispune
de bunul sau stipulând ca persoana gratificata nu poate sa-l
înstraineze.
Codul civil nu reglementeaza posibilitatea stipularii în actele
juridice a clauzelor de inalienabilitate. De multa vreme, jurisprudenta
franceza a considerat ca astfel de clauze sunt lovite de nulitate,
deoarece prin ele se atenteaza la principiul liberei circulatii
a bunurilor. Ulterior, spre sfârsitul secolului al XIX-lea,
a intervenit o schimbare în orientarea jurisprudentei care
a admis ca clauzele de inalienabilitate pot fi valabile cu respectarea
a doua conditii: clauza sa fie justificata de un interes serios
si legitim si inalienabilitatea sa fie temporara.
Interesul serios si legitim care justifica o astfel de clauza poate
fi patrimonial sau moral. De asemenea, interesul poate fi al dispunatorului,
al unui tert sau un interes public.
Numai elementele de inalienabilitate temporara sunt valabile. Clauzele
de inalienabilitate perpetua sunt lovite de nulitate absoluta, având
o cauza ilicita si imorala. Asa de pilda inalienabilitatea care
este stabilita pe timpul vietii proprietarului, poate fi considerata
ca perpetua si prin urmare este lovita de nulitate absoluta.
Continutul si limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de
lege (Constitutie, art. 41; Codul civil, art. 480). În acest
sens, de asemenea Codul silvic, publicat la 8 mai 1996 prevede ca
fondul forestier definit de lege este supus regimului silvic, regim
care este definit prin art. 9 alin. 2 al aceluiasi cod, iar dreptul
de proprietate asupra terenurilor care constitue fondul forestier
national se exercita în conformitate cu dispozitiile aceluiasi
cod, terenurile din acest fond dupa caz proprietate publica sau
proprietate privata. Codul reglementeaza si aspectele privind exercitarea
dreptului de proprietate asupra produselor fondului forestier, lemnoase
sau nelemnoase.
Potrivit Legii petrolului nr. 134 din 29 dec. 1995, dreptul de proprietate
asupra terenurilor din perimetrele de exploatare sau explorare a
resursele de petrol, dreptul de proprietate asupra terenurilor pe
care se afla sistemul national de transport al petrolului, precum
si zonele de protectie a perimetrului si sistemului de transport
mentionate se exercita în conditiile prevazute de aceasta
lege.
Marginirile sau îngradirile dreptului de proprietate s-au
extins din ce în ce mai mult, astfel ca el nu mai este individualist,
ci un drept cu caracter social, îndeplinind o functie sociala
