Lucrare diploma
INSTRUMENTAREA CONTABILA PRIVIND CALCULUL
SI CONTABILIZAREA IMPOZITELOR SI TAXELOR DATORATE DE O SOCIETATE
COMERCIALA BUGETULUI DE STAT, SI GESTIUNEA COSTULUI FISCAL AL FIRMEI
Contabilitate si informatica de gestiune
CAP I. CONSIDERATII INTRODUCTIVE
CAP II. BAZA DE STUDIU
PRIVIND REGLEMENTAREA, CALCULUL SI CONTABILIZAREA UNOR IMPOZITE
SI TAXE DATORATE BUGETULUI DE STAT
CAP III. DELIMITARI SI
STRUCTURI PRIVIIND DATORIILE FISCALE
CAP IV. REGLEMENTAREA
, CALCULUL SI CONTABILIZAREA IMPOZITELOR DIRECTE
CAP V. REGLEMENTAREA ,
CALCULUL SI CONTABILIZAREA IMPOZITE LOR INDIRECTE
1.1. NECESITATEA IMPOZITELOR SI A TAXELOR.
Satisfacerea nevoilor colective ale oricarei societati impune realizarea
unor venituri publice. În consecinta , statul procedeaza la
repartitia sarcinilor publice între membrii societati, instrumentul
financiar si juridic fiind obligatia fiscala sub forma taxelor si
impozitelor. Notiunea care defineste cel mai bine aria de cuprindere
a domeniului impozitelor si a taxelor este cea de sistem fiscal.
Sistemul fiscal trebuie conceput si înteles ca un tot unitar
care cuprinde trei elemente interdependente:
a) legislatia fiscala – care reglementeaza, instituie impozitele
si taxele,
b) mecanismul fiscal – care constituie o suma de modele, procedee,
tehnici prin care se realizeaza actiunea de urmarire si percepere.
Din mecanismul fiscal fac parte si suporti informationali,
c) Aparatul fiscal – care, bazându-se pe legislatia
fiscala pune în miscare sistemul fiscal in scopul realizarii
obiectivului final: urmarirea si perceperea impozitelor si taxelor.
Printre trasaturile sistemului fiscal se gaseste:
- statul îsi procura prin intermediul sau resursele necesare
finantarii actiunilor sale,
- universalitatea acestuia : impozitul trebuie platit de catre toate
persoanele care realizeaza venituri,
- asezarea trebuie sa se faca dupa criterii unitare pentru toti
detinatorii aceluiasi obiect impozabil fara discriminare de natura
sociala sau obiectiva,
- echitatea conform principiului justitiei sociale fara discriminarii
de ordin etnic religios sau politic.
Impozitul reprezinta o contributie baneasca obligatorie si un titlu
nerambursabil datorat conform legii, bugetului de stat de catre
persoane fizice si juridice pentru veniturile pe care le obtin si
bunurile pe care le poseda.
Analizând elementele definitiei impozitului putem constata
urmatoarele:
a) impozitul este o contributie baneasca în sensul persoanele
fizice sau juridice sunt datoare sa participe dupa anumite criterii
la formarea fondurilor de dezvoltare ale societatii,
b) este o contributie obligatorie , toate persoanele fizice sau
juridice care beneficiaza de venituri sa participe la formarea acestor
fonduri,
c) impozitele sunt prelevari cu titlu nerambursabil,
d) impozitele sunt datorate conform dispozitiilor legale,
e) sunt datorate de catre persoane fizice si juridice,
f) impozitul se datoreaza pentru veniturile realizate si bunurile
detinute.
Referindu-se la rolul impozitelor, un economist francez pot fi folosite
pentru a încuraja sau descuraja o anumita activitate economica.
Fara sa înceteze a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor
publice, venitul fiscal a devenit un mijloc de interventie in domeniul
economic si social.
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizeaza prin faptul ca
prin intermediul lor, statul procedeaza la redistribuirea unei parti
importante din produsul intern brut între clase si paturi
sociale, între persoane fizice si juridice.
1.2. REFORMA FISCALA ÎN ROMÂNIA
Modernizarea si dezvoltarea oricarui stat modern nu se poate face
fara un sistem fiscal performant si care poate fi suportat de catre
contribuabili. Sistemele fiscale au aparut si au evoluat în
functie de interesele si nevoile diferitilor „stapâni”.
De regula, organizarea fiscului a fost putin agreata chiar de la
început. Starea de prosperitate a unui stat contemporan este
dependenta în mare masura de istoria propriului sistem fiscal
de felul cum acesta a fost conceput si-a functionat. În România
se poate vorbi despre un progres perceptibil la intervale relativ
mici de timp o data cu intrarea Tarilor Române în orbita
sistemului capitalist, intrare înlesnita mult de prevederile
Regulamentului Organic. Regulamentului Organic a constituit un progres
evident fata de haosul care domnea în trecut, deoarece el
a asezat statul român pe temelii mai solide , introducând
rânduiala in finantele acestuia.
1. Reforma fiscala a lui Nicolae Titulescu din 1921
Prima masura fiscala importanta a constituit-o cea din 1921, propusa
de Nicolae Titulescu , ministrul finantelor , masura instrumentata
prin Legea din 1 august 1921 ( Legea privind impozitul progresiv
pe avere si îmbogatirea în timpul razboiului ) care
avea la baza ideea progresista la acea vreme si anume impozitul
cedular ( care se calculeaza în functie de provenienta venitului
) completat cu unul global pe venit progresiv , pe lux , cifra de
afaceri si anexe, precum si scutiri pentru minimum de existenta.
Veniturile supuse impozitului direct, prin legea din 1 august 1921
erau împartite în 7 categorii, denumite cedule :
a. veniturile proprietatilor funciare necladite ( cota 15% );
b. veniturile proprietatilor funciare cladite( cota 15% );
c. veniturile proprietatilor agricole( cota 12% );
d. veniturile proprietatilor întreprinderilor industriale
si comerciale( cota 10% si 12%);
e. veniturile din profesiuni si ocupatii necomerciale ( cota 10%
);
f. salarii, indemnizatii, pensii, si rente viagere ( cota 6%);
g. veniturile valorilor mobiliare , creantelor, depozitelor, garantiilor
( cota 15%) .
2.Reforma fiscala a lui Vintila Bratianu din 1923.
O noua reforma fiscala a fost propusa în 1923 de Vintila Bratianu
care urma sa consolideze unificarea sistemului fiscal românesc.
Este vorba despre legea privind unificarea contributiilor directe
si pentru înfiintarea impozitului pe venitul global. Prin
noua lege impozitele cedulare sunt înlocuite cu 6 impozite
directe, reale, denumite de lege si elementare. Astfel s-a renuntat
la impozitul asupra veniturile proprietatilor agricole si la impozitul
extraordinar asupra capitalului, fiind mentinute celelalte 6 impozite
din 1921, dar cu cote mai mici pentru unele dintre acestea.
Cele 6 impozite care se aplica sunt:
a. impozitul pe veniturile proprietatilor;
b. impozitul pe veniturile proprietatilor cladite;
c. impozitul pe veniturile valorilor mobiliare;
d. impozitul pe veniturile industriale si comerciale;
e. impozitul pe salariu;
f. impozitul pe veniturile din profesiuni si ocupatiuni ne impuse
la celelalte impozite.
În perioada comunista (1945-1989) a tarii noastre se desprind
trei caracteristici de baza ale fiscalitatii:
1. Urmarirea lichidarii ramasitelor orânduirii precedente,
cea capitalista si cu ajutorul impozitelor si taxelor aplicate paturii
micilor meseriasi si comercianti si a liber-profesionistilor care
mai ramasesera în activitate dupa actul nationalizarii din
1948.
2. Impozitarea a lovit numai veniturile aferente care nu apartineau
statului ( cooperativele de toate felurile, organizatiile obstesti,
ucenicii meseriasi, e. t. c.), iar în ceea ce priveste impozitul
pe salariile angajatilor, începând cu 1997, prin plata
acestuia de catre întreprinderi si însusirea de catre
salariati a salariului net, s-a încercat acreditare ideii
false, ca acestia nu ar mai fi platit acest impozit.
3. Sistemul fiscal nu a jucat un rol activ în cadrul politicii
fiscale si, la rândul ei, nici în angrenajul sistemului
economic centralizat planificat.
Nivelul de trai cvasi-general scazut al populatiei, care a fost
nevoita sa suporte mari investitii în proiecte neviabile,
demonstreaza ca în realitate, populatia activa a fost supusa
în perioada analizata, la o „impozitare” de o
factura cu totul originala pentru a doua jumatate de secol XX.
1.3 TRASATURILE NOULUI SISTEM FISCAL DIN ROMÂNIA
Reglementarile legale adoptate în România dupa Revolutia
din decembrie 1989 permit a se distinge câteva trasaturi (caracteristici)
ale noului sistem fiscal avut în vedere la realizarea reformei
fiscale:
1.În primul rând, se observa ca reforma fiscala ce
se realizeaza în România are în vedere, în
general, conditiile sociale si economice specifice etapei actuale
de dezvoltare. Sistemul fiscal este conceput pentru a corespunde
cerintelor impuse de reforma economica si sociala aflata în
plina desfasurare. Nu este posibil a se copia un sistem fiscal specific
unei anumite tari, deoarece conditiile sunt esential diferite. Tarile
dezvoltate au realizat sisteme fiscale performante ca si economiile
lor de altfel în perioade îndelungate parcurgând
evenimente pozitive si negative. Un exemplu în acest sens
îl constituie Uniunea Europeana în cadrul careia se
militeaza intens, înca de la constituirea ei pentru unificarea
sistemelor fiscale nationale.
Toate încercarile nu s-a reusit decât o armonizare a
sistemului fiscal, piedica în calea alinierii reprezentând-o
conditiile diferite din cadrul tarilor membre.
2. Prin reforma fiscala se urmareste a se construi un sistem fiscal
coerent, echitabil si eficient. Vorbim de „construirea”
unui sistem fiscal deoarece regimul comunist nu ave nevoie de asa
ceva, urmarind un singur lucru, preluarea de la agentii economici,
care erau preponderent unitatii de stat, tot venitul net care depasea
necesitatile minime – si aceasta planificate centralizat –
ale întreprinderilor de stat. Este cunoscut ca imediat dupa
Revolutia din 1989, a fost initiat cadrul legislativ al privatizarii,
prin adoptarea unor masuri de stimulare a activitatilor economice,
pe baza liberei initiative si atragerea capitalului strain.
De asemenea, în domeniul agricol a fost creat cadrul legislativ
pentru extinderea si încurajarea sectorului privat. În
aceste conditii apare necesara organizarea unui sistem fiscal coerent
si eficient, care sa asigure obtinerea pe cale fiscala nu prin metode
administrative, a veniturilor îndeplinirii drepturilor fundamentale
ale cetatenilor în toate domeniile, mai ales în domeniul
infrastructurii.
3. Prin reforma fiscala se tinde la îmbunatatirea structurii impozitelor prin cresterea ponderii impozitelor directe, în principal, prin sporirea rolului impozitelor pe venit. În acelasi timp se are în vedere ca ponderea impozitelor indirecte sa scada, deoarece ele nu se stabilesc direct si nominativ asupra co
1.4 ANALIZA RAPORTULUI: CONTABILITATE – FISCALITATE
Contabilitatea prin geneza a aparut din necesitatea de a raspunde
în plan informational si decizional la problematica gestiunii
valorilor economice separate patrimonial. Din totdeauna, entitatile
patrimoniale au reprezentat spatiul de reprezentare si actiune al
contabilitatii.
În mod concret se delimiteaza ca patrimoniu, deci câmp
de actiune al contabilitatii, regiile autonome, societatile comerciale,
institutiile publice, unitatile cooperatiste, asociatiile si celelalte
persoanele fizice si juridice care desfasoara activitati comerciale.
Conform acestor structuri, întreprindea reprezinta sfera de
actiune în limitele careia contabilitatea ia forme complete
de supraveghere si control a resurselor, cheltuielilor si rezultatelor.
Astfel, activitatea de productie a bunurilor, de circulatie a marfurilor,
titlurilor de valoare si a instrumentelor de plata, de prestari
de servicii în transportul si asigurari, precum si alte activitati
accesorii activitatii de comert, se realizeaza în forma cea
mai completa.
Ca urmare a celor aratate mai sus, contabilitatea reprezinta un
instrument de cunoastere si gestiune a situatiei patrimoniale, a
situatiei financiare si a rezultatului obtinut.
În conditiile în care întreprinderea este integrata
organic în economia de piata, contabilitatea trebuie sa se
orienteze si spre mediul economic – social reprezentat de
protagonistii sociali consumatori de informatii ca produs al contabilitatii.
Contabilitatea trebuie sa asigure informatii pentru investitorii
de capital, fiscalitatea ca reprezentat al statului, bancheri, furnizori
– ca parteneri de afaceri ai întreprinderii, organelor
de sinteza informationala ale guvernului si salariatii întreprinderii.
În raport cu acesti utilizatori, contabilitatea trebuie sa
se înscrie pe coordonata neutralitatii si adevarului, furnizând
o informatie fidela asupra situatiei patrimoniale si financiare,
precum si asupra rezultatului. Toate interesele informationale ale
protagonistilor sociali trebuie ordonate în mod egal, fara
discriminari.
Bazata pe norme si principii generale de evaluare si calcul economic
si pe o terminologie precisa si identica pentru toti utilizatorii
de informatii, contabilitatea trebuie sa fie neutra, dar si compatibila
ca sistem de comunicare. Pentru a argumenta aceste afirmatii enumeram
câteva reguli si principii generale care prezinta importanta
pentru raporturile contabilitatii cu fiscalitatea:
a. afectarea veniturilor si a cheltuielilor la exercitiului în
care s-au angajat;
b. evaluarea activelor la intrare în functie de costul istoric
care are o determinare obiectiva si poate fi verificabil;
c. evaluarea anuala, la inventarierea patrimoniului, la valoarea
de utilitate (actuala) a tuturor activelor si datoriilor;
d. contabilizarea pierderilor latente, a datoriilor probabile si
a deprecierilor de valoare (datorate uzurii morale si fizice, degradarii,
dezasortarii stocurilor, neîncasarii creantelor, clientilor
dubiosi si rau platnici, e. t. c.) la închiderea fiecarui
exercitiu fara a tine cont de eventualele plusvalori latente (din
prudenta) si active probabile;
e. distinctia dintre „costurile perioadei” si „costul
produsului”, deoarece cheltuielile angajate necunoscute de
costul produsului nu pot fi nici imobilizate, nici stocate, nici
repartizate asupra rezultatului (cheltuieli generale de administratie
si cheltuieli de desfacere).
Despre relatiile dintre contabilitate si fiscalitate s-a scris mult,
în general, pentru a sublinia subordonarea primeia fata de
a doua. Sistemul fiscal a avut o influenta fiscala asupra principiilor
contabile. Dreptul fiscal a intervenit în domeniul contabil
pentru a fixa reguli de evaluare sau metode de prezentare aconturilor
anuale. Aceasta interventie are cel putin doua explicatii:
Prima ar fi aceea ca absenta unei reguli contabile specifice, norma
fiscala se impunea ca norma practica;
A doua explicatie consta în necesitatea de a asigura acoperirea
cheltuielilor publice prin impozit ceea ce conducea, în mod
normal, fiscalitatea la preocuparea de a fixa regulile determinarii
bazelor de impozitare. În Franta, legea din 30 aprilie 1983
a dus la nasterea unui veritabil drept contabil. În România
însa dupa 1989 , legea contabilitatii a fost adoptata în
1991 , iar planul general de conturi a fost aprobat în 1993.
normalizatorii contabili au creat un nou sistem contabil inspirat
dupa modelul francez , si racordat la cerintele normalizarii europene
si internationale. Teoretic, nu se mai vorbeste decât foarte
putin de anexarea sau de poluarea contabilitatii de catre fiscalitate.
Fiecare din cele doua discipline are domeniul sau interventie, autonomia
sa. Datorita autonomiei celor doua drepturi , în principiu,
natura documentelor de întocmit este cea care conditioneaza
regula de drept ce trebuie aplicata.
Exista numeroase puncte de divergenta între dreptul fiscal
si dreptul contabil. Agentii economici sunt nevoiti uneori sa recurga
la arbitraje delicate între obligatia de a prezenta conturile
si dorinta de a optimiza costul fiscal al activitatii lor. Alegerea
unei solutii din acest punct de vedere poate aduce la aparitia unor
erori în plan fiscal, ce pot atrage dupa ele penalizari. Se
pot evita aceste erori, prin mentiunile facute în anexa, care
consta în atragerea atentiei organelor fiscale asupra pozitiei
detinute de întreprindere, adica asupra alegerilor pe care
ea le-a efectuat atunci când i s-a oferit mai multe solutii,
datorita divergentei analizelor fiscale si a celor contabile.
Bilantul contabil si contul de profit si pierdere sunt însotite
de anexe, care indica pozitia detinuta d întreprindere si
motivele care au condus la adoptarea unor astfel de solutii. Întâlnim
aici informatii asupra regulilor si metodelor folosite, a modurilor
de evaluare aplicate, mai ales când exista optiuni între
mai multe metode, indicarea si justificarea derogarilor de la principiile
generale.
Optiunea , ale carei consecinta sunt adesea greu de evaluat, nu
este neutra din punct de vedere fiscal.
Rezultatul final poate fi privit din doua unghiuri:
· rezultat contabil
· rezultat fiscal.
Astfel, în domeniul deficitelor fiscale, posibilitatile legale
sunt numeroase, în timp ce un deficit contabil este o contraperformanta
pe care întreprinderea trebuie sa o corecteze cât mai
repede posibil daca ea vrea sa-si asigure perenitatea. Un deficit
fiscal , datorita posibilitatilor de reportare asupra beneficiilor
ulterioare, poate constitui un atu care este convenabil de a fi
folosit cât mai bine în functie de posibilitatile oferite
de legislatie. Deficitul nu poate fi transmis unei alte societati
decât în cazuri si conditii specifice cum ar fi fuziunea.
Beneficiul fiscal nu corespunde decât rareori cu beneficiul
contabil. De fapt legea fiscala a fixat reguli diferite fata de
cele ale planului contabil general , privitoare la deductibilitatea
unor cheltuieli, cât si la conditiile de impozitare a anumitor
venituri. Se cuvine deci sa aplicam aceste reguli fiscale pentru
determinarea bazei impozabile. Pentru aceasta se ia ca punct de
plecare rezultat contabil caruia i se aplica niste corecturi. Anumite
sume trebuie sa fie adaugate rezultat contabil, acestea putând
fi denumite generic REINTEGRARI, alte sume trebuie diminuate din
rezultat contabil, acestea fiind DEDUCERILE.
