II.DISCURSUL DRAMATURGIC VERSUS “REALITY SHOW”

De ce piesele devin din ce in ce mai mult simulacre de emisiuni de tip “reality show”?

Similar filmului , televiziunea si productiile video reprezinta mijloace de cultura in masa care utilizeaza tehnica de reproducere tehnologica. Se pare ca artele reproductibile, de genul televiziunii, productiilor video, unicitatea si transcendenta au pierdut irevocabil teren in favoarea multiplicitatii, efmerului si caracterului anonim.
Conceptiile pivind productiile tv si video postmoderne imbraca doua forme: prima forma sunt video textele postmoderne, carora forma dominanta in televiziune o constituie : reality-show”- transmiterea realitatii direct si intr-un timp real spectatorului, aparent fara nici o selectare, control sau mediere. Aceasta forma isi are originile in transmisia in direct a stirilor si manifestarilor sportive. Grupaje bizare de genul “About time” , “My Way” sau “Big broder”.
V

ideo-clipurile, reprezinta forma preferata de televiziune, pot fi clasificate in cinci categorii, ele diferind in functie de teme si continut.

I. ”romantice”,
II. “social constiente”,
III. “nihiliste”,
IV. “clasice”
V. “postmoderne”
ele diferind in functie de teme si continut.

Astfel se se considera ca video-clipurile “ romantice” se bazeaza pe naratiune, pe temele despartirii si impacarii, alaturi de proiectarea unor relatii normale; in timp ce videoclipurile “nihiliste” sunt anti sau non narative si pun accentul pe un amestec exotic de sadism, masochism sau homosexualitate.
Clipurile “clasice “ utilizeaza tiparul hollywoodian, caracteristic, al privirii insistente, indreptate spre siluete feminine pe care le transfomam in obiecte ale dorintei, fie ca folosesc sau parodiaza genuri hollywodiene cum sunt filmul de suspans, “horror” si SF.
O alta categorie este video-clipul promotional pop care vine sa povesteasca o imagine mai curand decat sa spuna o poveste, devine un spatiu al sugestiilor narative subliminale care nu este nici realist nici modernist, nu stimuleaza nici identificarea si nici reflectia.
Video-clipurile “romantice” ale anilor ‘60—’70 dau startul adoptand doar o atitudine de opozitie fata de valorile recunoscute.Tiparele video-clipurilor au patruns in lumea publicitatii si al spectacolului public, in actiuni promotionale derivand din video clipurile muzicale in favoarea comercializarii.
In sensul inovatiei video–textelor sau video clipurile , in Franta in 1975, canalele de televiziune au fost obligate sa asigure aproximativ 60 de ore de programe inovatoare experimentale precum sa si le conserve in arhiva nationala de filme si materiale video. Aici erau trambitat statutul avangardist printr-un refuz al limitarii, al narativului care este menit sa tulbure coerenta obisnuita a programelor Tv in orele de maxima audienta. Noile productii TV combina forme, genuri si placeri de vizionare disparate.
Aceste forme reprezentationale, de genul romanelor sau filmelor, se angajeaza sa produca efectele timpului real cand in realitate il denatureaza( pri racursiuri, transfocator, cadru larg), productiile video imita filmul in caliatea lor de ramificatie nelegitima, prin producerea de efecte narative.

Arta video contemporana devine “ forma cea mai puternica , originala si autentica”.
Fenomenul contemporan nu mai este, nu mai semnifica adversarul de temut al creativitatii individuale, ci actioneaza , pe diverse cai in sensul banalizarii inovatiei culturale. Totusi televiziunea contemporana este privita in sensul suprficialitatii ei deliberate, a multiplicarii imaginilor lipsite de continut.
Este ceea ce Umberto Eco numea” neo-tv”, televiziunea care se asimileaza pe sine si ii asimileaza si pe participantii propriilor subiecte asa cum se intampla in emisiunile de dezbateri sau in ceremomiile de acordare a premiilor, si se ajunge la o identificare a televiziunii cu conditia psiho culturala postmoderna, telev

iziunea formand subiectivitatea.
Baudrillard nu scrie despre televiziune ca este perceputa ca o forma culturala specifica, cat evoca televiziunea si tehnicile ei ca pe o metafora a regimului simularii din culturile occidentale contemporane. Tot el sustine ca structurarea psihica a vietii sociale a suferit transformari fundamentale.
Masa totala a reprezentarilor in film , televiziune si publicitate, si expansiunea exponentiala a informatiei nu numai ca ameninta integritatea lumii private, spune Baudrillard ci de fapt desfiinteaza distinctia dintre privat si public. Asa cum lumile private ale unor indivizi reali sunt nescrutator acaparate de televiziune, prin inmultirea explorarii familiare a vietiilor private si a documentarelor care afiseaza intimitatea lor, tot la fel si universul privat ajunge sa cuprinda si sa gazduiasca lumea publica a evenimentelor reala.
Sfeara publicului se afla sub imperiul privatului. Aceasta explozie de transparenta dusa pana la limita pe care Baudrillard o numeste “obscenitate”.
Definitia data de el obscenitatii suna asa ”obscenitate incepe atunci cand nu mai exista nici un spectacol, nici o scena, cand totul este expus in lumina cruda si neiertatoare a informatiei”.
Aceasta situatie pare sa fie asemanatoare modelelor e spectacol dezvoltate de teoriile teatrului postmodern. La fel ca si textul spectacolului, reteaua de televiziune nu isi propune sa reprezinte lumea, ci se joaca pe sine , in propriile sale forme si limbaje, intr-un prezent absolut al interpretarii.
Aceasta lume a saturatiei comunicationale este de fapt golita de emotii sau rece, si starea psihica reprezentativa pentru ea nu este isteria, situatie in care care corpul si simptomele sunt transformate in textul exteriorizat al sentimentelor si dorintelor interioare, ci schizofrenia care ne aminteste Baudrillard nu este atat retragerea din lumea exterioara cat inaintarea in aceasta lume in constiinta bolnavului, care se dezintegreaza dureros prin lipsa distantarii, sentimentul lipsei oricarei aparari.Este sfarsitul launtricului si al intimitatii, supraexpunerea si transparenta lumii care le traverseaza fara a intampina nici un obstacol.

Ecranul televizorului ofera metafora pentru toate aceste teme:
(a) vizibilitate absoluta,
(b) pierderea eului launtric,
(c) proliferarea informatiei si a comunicarii, subiectul schizoid al acestei obscenitati devine un simplu ecran.

Pentru Baudriallard televiziunea reprezinta o scena a simularii, extazului si obscenitatii.

Uneori o respinge considerand-o un instrument de opresiune si privatiune intelectuala, ea transformand indivizii in roboti pasivi, implantand in sufletul lor o identitate simulata, ea descompune grupurile sociale in “pachete de audienta”, inducand o “stare de criza”.
Televiziunea “apocalips fascinant “se adreseaza unui public de fiinte stas, calmat cu mijloace electronice care traiesc din oxigenul emanat de aceasta.

Scriitori romani