Zaharia Stancu biografia
Zaharia Stancu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
STANCU Zaharia, se naste la 5 oct. 1902, comuna Salcia, judetul Teleorman - moare in 5 dec. 1974, Bucuresti.
Poet si prozator.
Fiul lui Tudor Stancu Mitroi si al Mariei (n. Delcea Bratu), tarani.
Dupa absolvirea claselor primare (1915), a fost ucenic la o tabacarie, argat, vinzator de ziare. Peregrinari prin Balcani (1917), povestite in Jocul cu moartea (1962), ajutor de arhivar la judecatoria din Tumu Magurele (1918-l920), elev la liceul din Rosiorii de Vede (1920-l922), functionar in capitala (1922-l923), unde se si stabileste. Bacalaureatul la Pitesti (1931). Urmeaza, o vreme, cursurile Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti.
Debuteaza, ca ziarist, in Victoria (1920), iar ca poet, in acelasi an, la Adevarul literar si artistic. Mai colaboreaza la Sagetatorul, Universul literar, Gindirea(d'm 1924). Frecventeaza cenaclul „Sburatorul", precum si acela condus de Mihail Dragomirescu . Debut editorial cu volum Poeme simple (1927), premiat de SSR. El insusi un fanatic al publicisticii, scoate revista Azi (1932-l934) si, impreuna cu Constantin Clonaru, Lumea romaneasca (1937-l939). Este, de asemenea, redactor la ziarul Credinta (1934), secretar de redactie si reporter la Tempo (1936) si director al Revistei romane (1941). Voi. de poezii, „talmacirile" din Esenin (1934), Antologia poetilor tineri (1934) fac din Zaharia Stancu un scriitor de prima linie, angajat cu pasiune in miscarea literara si sociala.
Pamfletarul dinamitard nu se dezminte in romanele Taifunul (1937) si Oameni cu joben (1941), scrieri lipsite de valoare artistica. Pentru atitudinea antifascista este internat in iama lui 1943 in lagarul de la Tirgu Jiu (experienta evocata in volum Zile de lagar, 1945). Succes neasteptat cu romanul Descult (1948), publicat mai intii sub forma de foileton in Contemporanul. In numai doua decenii, ciclul epic al lui Darie prolifereaza intr-un numar impresionant de volum (unele ratate), de la Dulaii (1952) la Ce mult te-am iubit (1968). Scrierile sale au fost traduse in peste 130 de limba Premiul de Stat pe . Laureat al premiului „Herder" (1971). Inconformistul aprig de odinioara gaseste resurse de implicare in noile realitati sociale: director al Teatrului National (1946-l952 si 1958); redactor-sef la Gazeta literara (din 1954); presedinte al SSR (1947) si apoi al Uniunii Scriitorilor (1966; reales in 1968 si 1972); academician (1955); cunoaste in scurt timp toate onorurile politice la care putea aspira un scriitor roman angajat in acei ani.
fiind deputat in Marea Adunare Nationala (1948 si 1964) si intre 1964 si 1969, membru al Consiliului de Stat, al Biroului Consiliului National al Frontului Unitatii Socialiste si membru supleant al CC. al P.C.R. Revenirea la poezie, in ultimii ani de viata (Cintec soptit, 1970; Sabia timpului, 1972; Poeme cu luna, 1973) accentueaza caracterul biografic al unei opere intinse si inegale, dar unitara in substanta, alimentata de o viata agitata si mai ales de o inepuizabila energie de a scrie.
Daca romanele, incepind cu Descult (194%), i-au adus lui Zaharia Stancu un real prestigiu de prozator, intiia si ultima vocatie ramine poezia. incit pare indreptatita aceasta marturisire tirzie a autorului: „De la intrarea mea in literatura si pina astazi, totdeauna am incercat sa exprim in versuri ceea ce nu izbuteam sa exprim in proza." Poetul a publicat mult, peste zece volume, dar caracteristica principala a liricii sale e simplitatea si concizia formala. A debutat editorial o data cu Arghezi , prelungind apoi ecouri din Blaga si Pillat . il simtim insa mai aproape ca sensibilitate de poetii din „generatia razboiului". Zaharia Stancu scrie pe un ton firesc, nu face „literatura", versul are o cursivitate epica. Forma concentrata, la inceput, struneste un temperament patimas, „focos". Acut senzuala in premisele ei, o astfel de lirica, centrata energic pe „eu", se identifica paradoxal cu reveria vegetalului gratios. Imagini de un delicat fior bucolic sint extrase din senzatiile puternice, aspre, ale copilariei si adolescentei. Desi presupun o respiratie abrupta, sacadata, „poemele simple" ne releva un viguros poet al sevelor amare ale pamintului, al dragostei („pom rosu"), al infratirii cu natura si elementele. il inspira mai ales privelistile cimpenesti, adunind in fiecare vers multa lumina si miresme de ierburi crude, ce excita simturile. in ungherul cel mai ascuns, intim, erotica frusta reinvie gingasii uitate. Solidar cu lumea din care provine, Zaharia Stancu ar fi putut spune ca Esenin: „Sint ultimul poet al satului".
E mai putin derutat insa ca poetul rus, fiind de fapt un vizionar exaltat, iar increderea in poezie e totala. O considera o „iarba a fiarelor", puterea ei fiind aceea a farmecului. Dar, desi senine, extatice, versurile acestea in substanta lor sint triste. Un sentiment provocator al singuratatii emana nu din izolare, ci din firea de razvratit, de om al contrastelor, deschis cu timpul spre politic si istorie. La Zaharia Stancu aproape in orice imprejurare de aici inainte, eul devine o energie sociala de neinfrinat. „Golul", caruia ii dedica un ciclu intreg in volumul Albe (1973), nu-i inspira dezolare. Zaharia Stancu scrie o poezie vitalista, cosmica, a ritualurilor pagine, cu accente pe alocuri de psalmi arghezieni. Poemele par ca acumuleaza tot mai multa energie comprimata, care abia asteapta sa izbucneasca; versul lapidar cu greu o mai stapineste.
Cintecul are un sunet mai aspru, soapta se preface, daca e sa-l credem pe poet, „in tunet". Simetrii gratioase alterneaza cu „gemete scrisnete chiote". Poemele ultime, „cintece soptite", evidentiaza un sentiment elegiac deloc apasator, feeric si grav in fata mortii, precum si ideea de impacare senina cu soarta. Desi se intoarce la romanta naiva, ceea ce presupune un vitalism micsorat, lirismul atinge acum o coarda metafizica. Fara sa fie un mare poet, in poezie Zaharia Stancu e intotdeauna egal cu sine insusi. Pe portiuni mici sau in totalitate, lirica sa are un ton inconfundabil. Descult (1948) e un roman liric, o fresca autobiografica extinsa la mediile sociale diverse, cu predilectie la satul de cimpie de la inceputul secolului XX. Cel care isi aminteste este Darie, un alter-ego al autorului. Aceasta scindare nu complica deloc naratiunea, fiindca nu se respecta nici o conventie literara. Prozatorul este la fel de frust ca poetul, n-are vreo preocupare cit de vaga de compozitie si mizeaza totul pe autenticitate, adica pe argumentul vietii, nu pe arta („literatura").
Lirismul nu face decit sa accentueze trasaturile dure ale tabloului si atmosfera de cosmar. ii este propriu lui Zaharia Stancu un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural. Convingator e Darie si ca picaro al mediului citadin, unde e ucenic tabacar, baiat de pravalie la un magazin de pompe funebre si vinzator intr-o bacanie. Amestecul violent de tragic si comic, umor aprig nascut din caractere dirze, inflexibile, singularizeaza si mai mult aceasta scriere. Totul e zugravit in culori tari, pina si peisajul cimpiei; florile de salcim, de exemplu, nu toropesc simturile cu mirosul lor extatic, ci astimpara prozaic foamea. G. Calinescu detecta „un realism de pictor spaniol". Darie e mai mult o voce si mai putin o constiinta. El nu numai ca toate le stie, dar toate i se si intimpla. Este uimitor cit de multe i se intimpla lui Darie! Cu adevarat o constiinta e autorul, dar una refulata, neputindu-se niciodata desubiectiviza in intregime. Chiar confesiunea lui Darie este prea nervoasa ca sa n-o atribuim tot autorului. Sint vadite sarja, umoarea pamfletara si indirjirea stilistica.
Popa din sat e „boaita neagra", merge des in crisma, are copii timpiti, pe care-i trece clasa cu plocoane, aduce acasa de la biserica colacii cu carul si-i da la vite, nu la saraci, iar dupa infringerea rascoalei el face lista vinovatilor; un personaj de-a dreptul odios. Parca ne aflam pe alta lume. Nu mai putin fabuloasa, in acelasi registru epic de basm negativ, este si biografia lui Darie. De fapt, tot ce se intimpla in Descult contrariaza copilaria: pornirea fireasca spre joc se confrunta neverosimil cu teroarea foamei. in schimb, palide sint amintirile de scolar. Cu toate ca metoda de investigatie a tabloului social este — formal - introspectia, tocmai ce apartine numai lui Darie se uita cel mai repede. inceputul romanului e un strigat: „Tudoreee deschide poarta!". Citite insa mai atent, primele capitole sint in realitate pline de clisee samanatoriste, pentru a se insinua apoi din ce in ce mai puternic tema foamei. Rezulta, in totul, epopeea unei comunitati dezumanizate de foame - obsesia nationala a unui popor de tarani. Totul pare inventat, totul pare rupt direct din realitate.
Este echivocul teribil dintre rememorare si fictiune, dintre enorm si enormitate. Momentul epic de virf il constituie evocarea rascoalei, cu intuitia exacta a psihologiei gloatelor ridicate instinctiv la revolta si cu unele scene de cruzime bestiala. Nu sint crutati boierii, nu sint crutati nici taranii. in pintecele deschis cu fierul de plug al logofatului Filip Pisicu se toarna o mamaliga enorma, cit ar putea satura un sat intreg. Un taran, care furase trei rate si de frica le ingropase, e pus sa le manince, desi intrasera in putrezire. Daca boierii practica, nu tocmai eficient, supliciul infometarii maselor, imaginatia acestora sufera in acelasi sens o fixatie psihologica. De cosmar sint si alte episoade, fara legatura directa cu rascoala: la culesul viei taranilor li se pun botnite la gura ca animalelor, iar politaiul satului smulge marturisirea de crima cu o pisica virita in sinul celor anchetati. Un singur moment luminos: dragostea dintre Darie si tiganca Zambila.
Adevarul e ca, dupa consumarea rascoalei, in ciuda numeroaselor interventii sociologice si etnografice, intensitatea epica scade brusc. Descult pare scris pe alocuri cu teza si mai ales cu minie. Redactat la persoana intii, romanul tradeaza totusi o conceptie epica omniscienta. Memoria lui Darie e supusa insistent la tot felul de constringeri: „- Darie, spui tu drept? iti aduci tu bine aminte?" „- [] Nu. Nimic n-am uitat"; intrebari totalitare, care cer raspunsuri totalitare. Cu adevarat zguduitoare este epica lui Zaharia Stancu numai cind nu se pierde, sub presiunea justitiara, sensul elementar al rememorarii, acela de a nu uita. Atit si nimic mai mult. Dar cind niste biete femei, cu o droaie de copii pe cap, vorbesc de „zavera" si de o alta rascoala a lui Tudor, careva sa vie, spectacolul epic incepe sa sufere. Inglobind ulterior si doua proze lirice, Florile pamintului (1954) si Iarba (1957), romanul a putut sa para „mai mult un poem al cimpiei, al voluptatii de a calca descult ierburile" (Al. Pini ). Cel putin Iarba e un inspirat poem de fertilitate, unic in toata literatura lui Zaharia Stancu Versiunea in trei tomuri, din 1960, mult diluata, se compune din Clopote si struguri, dezvoltind episodul culesului viei si alte doua nuvele memorabile (Grapa si Constandina), Printre stele, volum prolix, despre un vis al lui Darie cu pretentii naive de parabola si in sfirsit. Carul cu foc, care reproduce mai vechiul roman Dulaii (1952). Ciclul lui Darie continua prin Jocul cu moartea (1962), romanul cel mai curat epic al lui Zaharia Stancu Se povesteste „calatoria silita" a lui Darie prin Balcani, insotit de un personaj misterios. Diplomatul. Cei doi ratacesc prin sate macedonene si bulgare, pina ce un roman de dincolo ii trece Dunarea si ajung din nou la Bucuresti. Parcurg deci un itinerar simbolic, in cerc. Numai foamea aminteste de Descult. O peripetie rupta parca din basm e lupta lui Darie cu un sarpe („un sarpe ciudat, ca de pe alt tarim"). Alaturi de legatura secreta intre viciu si inocenta (Eugen Simion ), jocul atit de periculos cu moartea il maturizeaza deplin pe adolescentul Darie.
Acesta nu mai e un simplu martor infirm, o mica vietate salbatica in conflict cu mediul, ci un picaro adevarat, un aventurier al constiintei. Ciclul epic inceput cu Descult se incheie cu Ce mult le-am iubit (1968), prilejuit de inmormintarea mamei lui Darie, un amplu monolog cu accente de „bocet metafizic". Ambitii exagerate de cronica social-politica manifesta Zaharia Stancu in Radacinile sint amare (2100 de pagini si injur de 500 de personaje), un memorial invers, aparut ca foileton saptaminal in Gazeta literara (1958). Cele cinci volume formeaza evident un roman fluviu, dar din fericire Zaharia Stancu a renuntat sa-l mai continue. Nu mai apare Darie, ci povesteste direct autorul tot faptele lui Darie. Procedeul, prea ostentativ publicistic, mistifica realitatea, iar pe de alta parte face imposibila orice mediere simbolica a evenimentului epic. Primele doua volume au fost rescrise in trilogia Vtntul si ploaia (1969), avindu-l in centrul actiunii pe comunistul Licu Oros, in timpul evenimentelor politice culminind cu alegerile din 1946; un esec si acesta, asemeni intregului ciclu al Radacinilor, din care s-a mai desprins Padurea nebuna (1963), roman remarcabil ca si Jocul cu moartea, un poem de dragoste si „al cimpiei scitice". Ultimul roman Satra (1968) este independent de celelalte. Autorul evoca, cu un ochi atent indeosebi la pitoresc, suferintele in vreme de razboi ale unei comunitati de tigani mutata in Transnistria.
Un fior tragic autentic insufleteste intreaga poveste. Cu toate denivelarile sugerate, proza lui Zaharia Stancu izbuteste sa ne emotioneze si astazi, unele carti sint de neuitat. Putini prozatori romani au mai reusit ca experienta lor de viata, transpusa epic, sa concureze imaginatia, s-o intreaca chiar. A fost apropiat de Knut Hamsun, Maxim Gorki si Panait Istrati . Nimic insa nu-i poate pune in umbra putemica originalitate. Romanele mai cu seama par facute dintr-un numar limitat sau nelimitat (nu conteaza) de subiecte, repovestite mereu in alte contexte. Dimpotriva, important e ca toate aceste subiecte, sugestive si memorabile, sint ale lui Zaharia Stancu, si numai ale lui Zaharia Stancu
OPERA:
Poeme simple. Bucuresti, 1927 (ed. cu un cuvint inainte de S. Arghir, 1957);
Antologia poetilor tineri, cu 55 chipuri de Margareta Sterian si o postfata de I. Pillat, Bucuresti, 1934;
Albe, versuri, Bucuresti, 1937;
Taifunul, roman. Bucuresti, 1937;
Clopotul de aur, Bucuresti, 1939;
Pomul rosu. Bucuresti, 1940;
Iarba fiarelor. Bucuresti, 1941;
Oameni cu joben, Bucuresti, 1941;
Anii de fum, Bucuresti, 1944;
Zile de lagar, Bucuresti, 1945;
Secolul omului de jos, Bucuresti, 1946;
Descult, roman, Bucuresti, 1948 (alte ed.: fascicola UI, 1949;
1950;
1952;
MI, 1955;
1958;
I-HI, 1960;
1962;
1964;
1966;
1971;
cuvint inainte de D. Pacurariu, 1973;
1979;
1982);
Calatorind prin URSS, note si impresii de drum. Bucuresti, 1950 (1951);
Dulaii, roman, Bucuresti, 1952 (ed. II, 1953;
ed. III, 1955;
ed. IV,_ 1960);
Florile paminlului. Bucuresti, 1954;
insemnarile si amintirile unui ziarist, I;
Sarea e dulce, II, Cefe de taur, Bucuresti, 1955;
Iarba, Bucuresti, 1957;
Poeme simple, Bucuresti, 1957;
Radacinile stnt amare, I-IV, Bucuresti, 1958-l959 (voi. I reeditat, 1969);
Clopote si struguri. Bucuresti, 1960;
Printre stele. Bucuresti, 1960;
Carul de foc, Bucuresti, 1960;
Darie. Povestiri, Bucuresti, 1960;
Cele mai frumoase poezii, Bucuresti, 1962;
Jocul cu moartea, roman, Bucuresti, 1962;
(ed. II, 1966;
ed. III, 1968);
Constandina, Bucuresti, 1962;
Versuri, Bucuresti, 1962;
Padurea nebuna, roman, Bucuresti, 1963 (ed. II, 1964;
pref. de S. Damian, 1966;
1972);
Satra, Bucuresti, 1968 (ed. II, 1969;
ed. III, 1971);
Ce mult te-am iubit, roman, Bucuresti, 1968;
Opere, I, Bucuresti, 1968;
Vintul si ploaia. Bucuresti, 1969;
Cintec soptit, versuri, Bucuresti, 1970;
Poveste de dragoste. Bucuresti, 1970;
Scrieri, l-IX, Bucuresti, 197l-l979;
Pentru oamenii acestui pamtnt. Articole, comentarii, interviuri, confesiuni 196I-I97I, Bucuresti, 1971;
Sabia timpului, versuri, Bucuresti, 1972;
Sa nu uiti Darie, antologie si pref. de Adriana Iliescu, Bucuresti, 1973;
Poeme cu luna. Bucuresti, 1973;
Triumful ratiunii. Bucuresti, 1973;
Uruma, roman, Bucuresti, 1974;
Viata, poezie, proza, Bucuresti, 1975. |
REFERINTE CRITICE:
E. Lovinescu, Istoria, III;
Perpessicius, Mentiuni, II;
G. Calinescu, Istoria;
S. Cioculescu, Aspecte lirice;
Perpessicius, Alte mentiuni;
P. Georgescu, Pareri literare, 1964;
E. Simion, Orientari in literatura contemporana, 1965;
D. Micu - N. Manolescu, Literatura;
Al. Oprea, Miscarea prozei, 1967;
N. Manolescu, Metamorfozele;
V. Cristea, Interpretari critice, 1971;
V. Ardeleanu, „A uri", „a iubi", 1971;
A. Martin, Poeti contemporani, II, 1971;
Zaharia Stancu interpretat de, 1972;
V. Bugnariu, Zaharia Stancu, 1974;
Al. Dobrescu, in Convorbiri literare, nr. 2, 1975;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 49, 1975;
M. Zaciu, in Steaua, nr. 3, 1975;
M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 37, 1976;
Ov. Ghidirmic, Zaharia Stancu sau interogatia nesfirsita, 1977;
V. Lipatti, in Romania literara, nr. 41, 1982;
N. Carandino, in Viata Romaneasca, nr. 4, 1982;
E. Manu, in Romania literara, nr. 41, 1982;
P. Poanta, in Tribuna, nr. 17, 1984;
Monica Spiridon, in Romania literara, nr. 26, 1986;
M. Scarlat, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1987;
Mariana Ionescu, Introducere in opera lui Zaharia Stancu, 1987;
Diana Cristev, in Manuscriptum, nr. 1;
2, 1988;
Gh. Grigurcu, De la Eminescu;
V. Rapeanu, in Romania literara, nr. 34, 1989.
|
