Virgil Duda biografia
Virgil Duda opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
DUDA Virgil (numele la nastere: Rubin Lei-bovici), se naste la 25 febr. 1939, Birlad. Prozator.
Fiul lui Carol Leibovici, mic comerciant, si al Ucai (n. Solomon), functionara. Frate cu Lucian Raicu.
Scoala elementara (1945-l952) si liceul (1952-l955) in orasul natal; Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti (1956-l960).
Jurisconsult la Baia Mare (1961); consilier juridic la Rafinaria de Petrol Teleajen din Ploiesti (196l-l970); redactor la Studioul Cinematografic Bucuresti (1970-l972); producator delegat la Casa de Filme I (1972-l987). Stabilit in Israel in 1988; bibliotecar la Bibi. Municipala din Tel Aviv (1989).
Debuteaza cu schita Un sentiment n Gazeta literara (1964).
Colaboreaza sporadice la revista literare. Dupa un prim volum de proze scurte (Povestiri din provincie, 1967), se dedica romanului (Catedrala, 1969; Anchetatorul apatic, 1971; Deruta, 1973; Al doilea pasaj, 1975; Cora, 1977; Mastile, 1979; Razboiul amintirilor, 1981; Hartuiala, 1984; Oglinda salvata, 1986). Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist (1969); Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti (1979); Premiul Uniunii Scriitorilor (1981).
Inzestrat cu o remarcabila patrundere analitica, Virgil Duda ezita intre analiza comportamentului umanitatii comune, a omului obisnuit, componenta nespectaculoasa a lumii reale, si analiza spiritului modern, livresc, literaturizat, detasindu-se ironic in egala masura de realitatea „normalului" si de artificialitatea literarului. Efortul de obiectivare inaintea lumii reale e evident in toate romanele, ca si, atitudinea ironica fata de abstractia literara a acestei lumi. Exista doua teme principale care se reiau de la o carte la alta, uneori avansind separat, alteori ingema-nindu-se. Una este aceea a grupului si a indivizilor care-l alcatuiesc, a spatiului relational configurat de existenta omului in social; cea de a doua, a „anchetatorului", a observatorului sau a martorului care lupta sa-si pastreze con: ditia impartialitatii spre a descrifra interpretarea cea mai corecta a faptelor ce i le ofera viata, in primele romane, cele doua teme apar separat si alternativ, pentru ca mai tirziu, in alte creatii, sa se imbine, dind o nuanta noua scrisului lui Virgil Duda Problema grupului legat intr-un „ghem de relatii" si a individului integrat acestuia, dupa o abordare fragmentara in povestirile din volumul de debut, face obiectul romanului Catedrala (1969).
Aceasta problema poate fi descrisa ca aceea a identificarii insului cu imaginea pe care i-o pretinde societatea, a ascunderii eului indaratul unei masti perfect aplicate, impenetrabila pina la riscul de a suspenda propriul contact cu sinele adevarat.
Exista o tendinta a personajelor de adaptare totala la conditia lor sociala, adaptare realizata cu pretul falsificarii sau cel putin al relativizarii eului in substanta sa cea mai intima. Un asemenea caz de adaptare intilnim in Catedrala. E greu de stabilit in cazul protagonistului, inginerul Bur-ghele, limita dintre aspiratia nobila si ambitia comuna, a parvenirii, dintre generozitate si egoism. Titlul romanului, inspirat dintr-o fraza a lui Andre Malraux, este o metafora a marelui conglomerat uman modern, uzina, care leaga mii de destine, precum altadata catedrala. Pe acest fundal evolueaza Burghele, invaluit de scrii tor intr-o lumina echivoca, aci serioasa, aci ironica, si pina la urma cititorul ramine nelamurit daca eroul urmarise intr-adevar sa parvina sau nu, intr-atita urcusul sau pare rezultatul unui concurs de imprejurari ce ar exprima in ultima instanta o necesitate sociala.
Omul e cinstit, muncitor si modest, dar nu stim daca acestea sint calitatile lui autentice sau doar imaginea lui Burghele cel dorit si promovat de societate. Disimularea noului arivist e atit de desavirsita, incit el insusi este convins de absoluta principialitate si moralitate a actelor sale. Ambitia personala se muleaza perfect necesitatii sociale si produce o substituire, individul fiind convins ca e un simplu instrument al istoriei, cind, de fapt, poate el transforma istoria intr-un instrument al sau. in cadrul celei de a doua teme, problema „anchetatorului", romancierul afirma tocmai dificultatea (imposibilitatea) stabilirii adevarului in privinta individului integrat in social. „Anchetatorul" este studiat, la rindul sau, de un observator impersonal, naratorul, si urmarit ca o alta ipostaza a aceluiasi individ, care pune in fata tendintei de adaptare barajul propriei constiinte. Pe de alta parte, tema „anchetatorului" e si tema relativitatii cunoasterii umane si, in speta, a relativitatii adevarului pe care-l poate produce literatura. Anchetatorul din romanele lui Virgil Duda nu se poate obiectiva, in sensul ca, impreuna cu lumea pe care o ancheteaza, el insusi este simultan obiect si filtru de cercetare. Anchetatorul apatic (1971) relateaza pe parcursul a trei capitole cum eroul e impiedicat de propria sa realitate sa afle adevarul celorlalti, de propriul adevar, care functioneaza ca o statie de bruiaj. Anchetind un banal caz de frauda, eroul se impotmoleste repede in multimea ipotezelor asupra sensului faptelor, dar si in propriul lest pe care-l poarta in suflet (amintiri, vagi complexe de vinovatie, o nazuinta de evadare din realitate in reverie), o imaturitate ce-l tiraste in mlastina apatiei, asemenea personajelor lui N. Breban.
Romanul urmator.
Deruta (1973), este tot un studiu asupra insului prins in conglomeratul uman modern, de data aceasta un functionar, un anonim, insignifiant din punct de vedere social. Prin Staicu, autorul analizeaza cu aceeasi subtilitate infinitezimala o situatie individuala opusa celei din Catedrala: totala dizolvare a insului in anonimatul social. Al doilea pasaj (1975) si Cora (1977) continua explorarea aceluiasi mediu din Catedrala, la nivelul cenusiului, al seriei de la baza piramidei sociale, primul, si in zona de mijloc, al doilea. Cora, cu „istoria iubirii ei naive", e un fel de Otilie contemporana, dar privita cu ochiul necrutator, desi aparent echivoc, al ironiei. Lumea personajelor lui Virgil Duda este o lume a prezentului si meritul autorului este ca stie sa evite datarea, raminind in perimetrul adevarurilor substantiale despre acest prezent. Exploatarea celor doua teme principale amintite, intrepatrunderea implicatiilor lor asigura romanelor lui Virgil Duda o buna sansa in descrierea omului contemporan, iar comentariul ironic asupra acestui om si asupra propriului demers literar ii confera originalitate netagaduita. in Mastile (1979) reapare anchetatorul din romanul anterior, plasat acum in grupul personalului unui spital, anchetind abaterea unui prieten. Anchetatorul e privit ca un ins acceptabil, ba chiar necesar in grup, celelalte personaje cautindu-l ca pe un confesor. Dar semnificatia acestei atitudini nu e clasica nevoie de impartasire a fiintei umane, ci mai degraba intentia de a-si apara „masca", de a indeparta banuieli neconvenabile.
Chipurile personajelor se constituie prin erodarea treptata a mastilor, dar aceste chipuri nu fac decit sa ascunda realitatea lor autentica. Ironia autorului ramine discreta si ambigua, in afara de finalul construit prin supralicitare parodica: prietenul, anchetat pentru o marunta ilegalitate comisa din sentimentalism sau poate chiar din omenie, face inchisoare, dupa care, reeducat, isi ia vitejeste viata de la capat, Popa Tanda intr-un sat unde vrea sa intemeieze un spital prin autodotare. De obicei, in proza lui Virgil Duda ironia nu se aplica comportamentului personajelor, desi satira nu lipseste, cit mai ales miscarii interioare, mecanismului psihic. Personajele, perfect banale, sint tratate cu deferenta ipocrita, atribuindu-li-se, ca acelui insignifiant Staicu, „o constiinta de intelectual nelinistit" si o biografie sufleteasca mult peste posibilitatile lor reale. Prin romanele lui Virgil Duda, bovarismul structural al omului modern dobindeste un studiu de mare finete si originalitate.
OPERA:
Povestiri din provincie. Bucuresti, 1967;
Catedrala, Bucuresti, 1969;
Anchetatorul apatic. Bucuresti, 1971;
Deruta, Bucuresti, 1973;
Al doilea pasaj. Bucuresti, 1975;
Cora, Bucuresti, 1977;
Mastile, Bucuresti, 1979;
Razboiul amintirilor. Bucuresti, 1981;
Hartuiala, Bucuresti, 1984;
Oglinda salvata. Bucuresti, 1986. |
REFERINTE CRITICE:
G. Dimisianu, Noua prozatori, 1977;
D. Culcer, Citind sau traind literatura, 1976;
A. Cosma, Romanul romanesc si problematica omului contemporan, 1977;
M. Iorgulescu, Scriitori;
C. Moraru, Semnele realului, 1981;
V. Cristea, in Romania literara, nr. 10, 1982;
E. Si-mion, ibidem, nr. 19, 1982;
I. Vlad, Lectura romanuiui, 1983;
V. Cristea, Modestie si orgoliu, 1984;
N. Manea, Pe contur, 1984;
G. Dimisianu, in Ramuri, nr. 5, 1985;
A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc, I;
Tr. Ungureanu, in Amfiteatru, nr. 10, 1986.
|
