Vintila Ivanceanu biografia
Vintila Ivanceanu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
IVANCEANU Vintila (prenumele la nastere: Vintila Serban Constantin Cristian), se naste la 26 dec. 1940, Bucuresti.
Poet, prozator si dramaturg.
Fiul lui Serban Ivanceanu.conf. univ. la Facultatea de Drept din Bucuresti, si al Anei-Cleopatra (n. Garabet Aslan).
Studiile scolare incepute in 1947 sint absolvite la Liceul „I.L. Caragiale" din Bucuresti (1957); urmeaza doi ani cursurile Scolii Financiare (1957-l959), inscriindu-se apoi la sectia de Evidenta Contabila a Academiei de Stiinte Economice din Bucuresti (1959-l966).
Debuteaza cu poezii in Contemporanul (1964), colaborind si la Luceafarul, Gazeta literara, Ramuri (unde sustine rubrica „Personaje"), Amfiteatru.
Ca student, este remarcat de M.R. Paraschivescu, care il semnaleaza elogios (1966) in revista Ramuri („Nu intimplator poezia lui Vintila Ivanceanu, acest talent ce mi se pare cu totul deosebit, capata o proiectie cu atit mai fantastica, mai onirica si mai absurda cind stii ca el studiaza la facultate evidenta contabila"). Membru al Cenaclului Junimea de pe linga revista Amfiteatru, secretar al Cenaclului Uniunii Scriitorilor, Vintila Ivanceanu face parte impreuna cu Leonid Dimov, D. Tepeneag, Virgil Mazilescu si altii din grupul scriitorilor onirici afirmati in principal in paginile revista Amfiteatru, fiind unul dintre protagonistii neoavangardei romanesti si ai primului scandal literar de proportii provocat de cenzurarea activitatii unei grupari literare constituite. Pina in 1970, cind, plecat intr-un turneu de conferinte prin Germania, Austria si Elvetia, ca invitat al revista Eufora si al Editurii Eine Welt, se stabileste la Viena, Vintila Ivanceanu publica doua volum de versuri: Cinste speciala (1967), cu o prefata de M.R. Paraschivescu, si Versuri (1969), precum si romanele Pina la disparitie (1968) si [Nemaipomenitele patanii ale lui] Milorad de Bouteille (1970); a mai scris Vulcalobargul si frumoasa Beleponga. Cartile ii sint traduse in 1b. germana, suedeza, japoneza.
In 1971 Editura Suhrkamp ii publica romanul politic avangardist Aus; ulterior ii apar Unser Vaier cler Drache si Ein Destiariuin. In Austria anima Editura Rhombus (1977) si se dedica regiei de teatru (preferindu-i pe maestrii absurdului, Beckett,Salzburg, 1982; Boris Vian, Salzburg, 1984; Arrabal, Viena, 1986, dar si autori austrieci contemporani, precum Reinhard Gruber, 1988).
Vintila Ivanceanu ilustreaza acel reviriment al suprarealismu-lui nostru care a devenit cu putinta in perioada „liberalizarii" de dupa . Trecuta sub tacere ori blamata ca proba peremptorie a artei „decadente", avangarda a reintrat atunci in drepturi le sale nu doar pe calea retrospectiva a unor reeditari, antologii ori cercetari, ci si ca un fapt viu, atit prin revenirea in arena, intr-o forma excelenta, a lui Gellu Naum", cit si prin aportul unor tineri precum Vintila Ivanceanu, Sebastian Reichmann, Valeriu Oisteanu", Virgil Mazilescu. Se poate vorbi astfel de un al treilea avangardism romanesc, primul fiind intrupat de Ilarie Voronca, Stefan Roii, Geo Bogza, iar al doilea de Gellu Naum", Paul Paun, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu s.a. Evolutia fenomenului probeaza vitalitatea unei formule artistice profund novatoare, dinamice prin excelenta, dintre cele mai caracteristice ale veacului, pe care circumstantele neprielnice au eclipsat-o, dar n-au putut-o anula.
Sa precizam ca nu e vorba de o maniera pur si simplu repetitiva, de un epigonism, asa cum s-a insinuat uneori, si nu doar pentru ca efervescenta, acea suprafata de clocote continue care este textul de inspiratie suprarealista nu se poate asocia usor cu ideea unui tipar sterilizam, ci si pentru ca noul context cultural si politic impunea acestor barzi ai inconformismului si ai sfidarii o noua orientare. Initial avangarda a fost „antiburgheza" in sensul unei insurgente stilistice si morale. La modul utopic, ea a fost adesea ispitita de radicalismul politic al „stingii", nefacind distinctie intre revolta intelectuala si „revolutia" comunista, in felul acesta, o seama de reprezentanti ai sai au fost atrasi in directia deloc onorabila a proletcultismului, ajungind chiar pina la proslavirea lui Stalin. Avangarda resuscitata la noi, in a doua jumatate a deceniului al saptelea, a trebuii sa se „purifice", adoptind, cu discretie si eficienta, un limbaj indreptat impotriva unor realitati sufocante, din care pricina nici n-a fost tolerata decit un timp scurt. Majoritatea exponentilor sai tineri au fost nevoiti sa se exileze. Unul dintre cei mai dotati este, desigur, Vintila Ivanceanu , care a debutat in 1967 cu volumul Cinste speciala, prefatat de generosul animator M.R. Paraschi-vescu, care isi putea ingadui sa afirme ca tinarul poet „suride copios si ride grotesc de dogma desueta". intr-adevar, versurile sale (Cinste speciala, 1967; Versuri, 1969), nu o data memorabile, aduc un energic suflu de prospetime, corespunzind unei autentificari prin sine a limbajului abrupt, nabadaios, socant cu fiecare pas. In acest chip este sugerata o respingere sarcastica a perceptiei oficiale, a discursului statut, intemeiat pe festivismul gaunos. Glumet-solemn, poetul se vrea un taumaturg in numele adevarului, de regula dezagreabil.
„Jos palariile, in fata mea jos palariile
Eu m-am nascut sa spun ca
Mortul e mort ca buba este buba
Ca pianul e macelarie
Asa cum marea-mi este mama,
Asa cum orologiile sint
Bacsisul unui Dumnezeu de fonta,
Asa cum eu sint calul patriei, I Asa cum chelnerul adoarme
in propriu-i platfus
ca un steag." (Jos palariile). |
Un apel la schimbare este aproape neincetat sesizabil. Nota dominanta e cea a unui patetism care se invesminta in bufonerie, fie protestind impotriva lumii alienate din preajma
(„Noapte, desigur, noapte
Pisicile fac doi-trei copii,
Un acordeon se umfla, un mort se dezumfla,
Masinile merg incet
Ca niste episcopi prin multime.
Fa-ma mama militar, sa cuceresc o tara
in care nici un om
Nu s-a nascut si nu se va naste.
Acolo sa-mi nasc de-a- mpicioarelea
Marea^
Acolo sa-mi nasc de-a-mpicioarelea poetii
in singe, in noroi, in apa" - Noaptea Sfintului Bartolo-meu) |
, fie rostind exhortatii purificatoare („Nu calca toata ploaia / Ploaia trebuie sa spele statele / Ploaia trebuie sa inece dezertorii" - Epistola catre prieteni), fie declarind cu ironie ca se doreste opera postuma pentru a putea capata circulatie intr-un spatiu al interdictiei pentru autorii inconvenabili:
„Doamne, prietene, ucide- ma
Sa pot scrie poezii
O! Poeziile scrise de morti
Sa intre in abecedare" (ibidem). |
Lectura productiei lui Vintila Ivanceanu, copilul teribil al momentului de destindere, ne confrunta azi indeosebi cu aluziile la patologia societatii si la retorica ei demagogica. Cutezantele izvorasc, indiscutabil, dintr-o structura estetica fantasta, tentata de absurd, dar se coreleaza cu constatarile asupra unui absurd livrat de epoca. Astfel, automatismul psihic pur, bretonian. capata o configuratie specifica, o polivalenta ce nu-i tradeaza litera, amplificindu-i. in schimb, spiritul. ingustimii ideologice, careia ii aduceau ofrande barzii oficializati, i se opune o tratare extrem de lejera a propriilor ei date:
„Piciorul meu este un membru important al corpului meu,
Un membru marcant
Al corpului meu diplomatic.
O! doua tari pe picior de razboi
Piciorul meu, isi pune pantalonul,
Pantalonul isi pune decoratiile,
Decoratiile isi pun ciinele.
Si ies la plimbare.
Dupa moartea mea" {Dupa moartea mea). |
Inima poetului calatoreste catre iubita sa intr-un postalion tras de patru barbati, de patru ciini, de patru vinturi, de patru cpis-copi, si prin enormitatile echivoce ale lui Vintila Ivanceanu transpar contururile grave ale unei epoci dezu-manizante, fata de care avangardismul sau a cunoscut o spontana inadaptare.
Proza lui Vintila Ivanceanu (cu deosebire cele doua romane), citabila alaturi de aceea, mai importanta si mai intinsa, a lui D. Tepeneag pentru a ilustra onirismul literar, se poate revendica din experienta celui de-al doilea suprarealism romanesc, si mai cu seama din Gellu Naum (dar chiar acesta va publica Zenobia, capodopera sa, numai tirziu, in anii '80). Micul roman Pina la disparitie (1968) denota inca de la primele rinduri efectul principal scontat: o trecere abrupta din admisibilul denotativ cel mai caracteristic (o descriere de peisaj) in oniric si delir pur: „Dimineata, norii s-au adunat la marginea cerului, verzi, albi, galbeni, albastri, in-colacindu-se in jurul soarelui, acoperindu-l, retragindu-se apoi ca sa faca loc unor pete negre in forma de romb; ridicindu-se in doua picioare caii au inceput sa necheze, hamurile pocneau, grajdul se clatina, ovazul se varsase. O potcoava zbura prin aer lovind un minz alb, care se prabusi imediat, un intuneric tot mai dens cobora peste casele proaspat varuite, din casa ieseau oameni incruntat, cu pusti in miini si cu topoare scurte la briu, nu se auzea nici un sunet, erau niste oameni cu picioare foarte lungi, cu busturile mici, mai inguste decit diametrul picioarelor, purtau pantaloni pina la glezne dintr-o stofa groasa, aspra, verde, peste briu erau incinsi cu o fringhie subtire din paiele cal, in picioare bocanci cu doua clape, capetele lor erau acoperite cu caciuli din blana de iniei pe care straluceau insigne de nichel, amintind un cioc de vultur cu aripi de pterodactil: petele negre se intindeau din ce in ce. la contactul cu fetele oamenilor se topeau intr-un fel de clei fainos si decolorat, de fiecare data cind acest clei li se prelingea pe buze oamenii stranutau, nu se stergeau, gaini enorme, rit un vitel, se tirau in urma oamenilor, prin aer cadeau somoioage aprinse mirosind' a benzina etc".
Pe acest fundal halucinant este propus, in termeni ce parodiaza proza realista si caracterologica, un personaj. Ion Dragalina, implicat intr-un scenariu grotesc ce aminteste pina la parodie de proza sovietica de razboi sau de romanele cu ilegalisti (o lunga ancheta are drept scop aflarea adevaratului nume al eroului care, evident, nu spune nimic), dar toate acestea nu exclud autenticitatea discursului despre libertate, oricit de bizar si de grotesc e contextul sau: „Un porc se poate cumpara cu bani, libertatea se cumpara cu o moneda foarte raspindita, la indemina oricui, o moneda care cind o dai te doare, singele. stiu, e incomod sa platesti cu asemenea moneda, e antinatural, apare un conflict cu instinctul de conservare, insa, aflati, cel mai nobil instinct este libertatea. Priviti eroul meu. Uitati-va la Ion Dragali-na. Citeodata i se face frica, altadata scirba si mila, dar de fiecare data revine, libertatea nu e o norma morala, o conventie etica sau o notiune juridica, ci, aviz amatorilor de definitii, libertatea este acel instinct care, invingind instinctul de conservare, il impinge pe om la nivelul maxim al posibilului." Coerenta acestui fragment, pe fondul incoerentei aparente a romanului, permite identificarea unei logici „onirice" a cartii: referentul vizat e un univers concenlrationar. abundenta metaforelor cruzimii, viojentei si mortii fiind elocventa sub acest unghi. in final Ion Dragalina dispare literalmente absorbit de foaia de hirtie virita in masina de scris, in marea textuala.
Experiment literar si discurs cifrat, joc grotesc dens de trimiteri iniertextuale (spre exemplu aluziile la Colonia penitenciara si la Procesul lui Kafka sint vizibile, iar in ultimele pagini metafora eristica e impletita cu aluzii la textul Genezei) m scriere incadrabilaintr-un program, aceasta ijarte face serie cu nu foarte multe opere romanesti de Gellu Naum, Radu Pctrescu (Sinuciderea din Gradina Botanica), D. Tepeneag. Al doilea roman ((Nemaipomenitele patanii ale lui] Milorad de Boutcille, 1970) adauga acestor referinte posibile si altele, intre ele pe Urmuz", care furnizeaza modelul pentru descrierea comportamentala bizara: „in fine, Ne-vermoor de Bouleille, tatal lui Milorad. Contemporanii sai in unanimitate il critica pentru comportamentul sau excentric. Duminica intra in biserica mergind in miini, pictat pe obraz cu tus negru. ii placea sa-si lege corpul de un cal de lemn, trinlindu-sc la pamint, sa roage prietenii sa biciuiasca amorful cal pina ce le amorteau bratele, si prietenii calul biciuindu-l, Nevormoor de Bouleille se zvircolea eu spume la gura, zgiriindu-si fruntea cu unghiile de un an netaiate, zvircolindu-se, zbiera: «Care-i diferenta dintre subiectiv si obiectiv? Care-i diferenta dintre un cal viu si un cal de lemn? De ce, daca un derbedeu imi trage o palma, eu sa-i intorc obrazul celalalt? Care-i diferenta dintre spirit si materie? Care-i diferenta dintre soare si soare?» si multe altele, multe altele. Spectacolul dura doua ore si cind lui Nevermoor i se parea ca rabdarea prietenilor e pe punctul de unde nimeni nu isi mai poate supraveghea pornirile, se oprea si exclama trufas: «Sint un filozof! Sint un filozof! Sint un filozof!», dupa care isi impletea o cununa de ridichi de luna, iar prietenii oficiau incoronarea lui Nevermoor cu legumicola tiara." Din acest tata si dintr-o mama (Dorotcea din Glenfenhand) despre care se dau versiuni contradictorii (e o vampira sau o sfinta, dar adevarul ar trebui sa fie undeva pe la mijloc, comenteaza, ilar, autorul, care tine in paralel un fel de jurnal al scrierii pataniilor eroului sau) se naste Milorad de Bouteille.
Daca schimbul de scrisori dintre acesti bizari parinti e savuros (dar la un moment dat, in jurnalul sau, autorul se plictiseste sa mai scrie despre ei pentru ca „prea sint complecsi"), capitolul monografic (al treilea) dedicat protagonistului anticipeaza prozele pseudoistorice ale lui Stefan Agopian. Partea a patra e dedicata scrierilor lui Milorad (intr-un moment de efuziune lirica scriitorul se adreseaza protagonistului sau decretind ca el este Imaginatia insasi): ni se furnizeaza si o lista a „operelor alese" ale lui Milorad, astfel ca a doua jumatate a cartii include o serie de nuvele atribuite eroului (inutil de spus ca acestea constituie o remarcabila antologie de texte onirice ale scriitorului insusi). Vintila Ivanceanu este un prozator plin de imaginatie, aparut intr-un moment in care literatura romana dadea semne de innoire in toate directiile; repropunerea numelui sau (aproape necunoscut generatiilor mai tinere) este indispensabila pentru mai exacta intelegere a tendintelor literare romanesti de la sfirsitul anilor '60.
OPERA:
Cinste speciala. Versuri, pref. de M.R. Paraschivescu, Bucuresti, 1967: Pina Iu disparitie, roman. Bucuresti, 1968;
Versuri, Bucuresti, 1969;
Milorad de Bouteille [pe coperta: Nemaipomenitele patanii ale lui Milorad de Bouteille]. Bucuresti. 1970.
|
REFERINTE CRITICE:
S. Cioculescu. in Gazeta literara, nr. 5, 1968;
A. Antoncscu. in Contemporanul, nr. 9, 1968;
C. Baltaa, in Gazeta literara, nr. 10, 1968;
D. Micii, ibidem nr. . 1968;
V. Ivano-vici, in Ramuri, nr. 5, 1968;
Marian Popa. in Luceafarul, nr. 10, 1968;
M. Petroveanu, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1968;
N. Prelipceanu, in Scinteia tineretului, nr. 3,1968;
V. Cristea, in Romania literara, nr. 3, 1969;
Ov.S. Crohmalniceanu, in Viata Romaneasca, nr. 5, 1969;
R. Enescu, in Familia, nr. 6, 1969;
N. Manolescu. in Contemporanul, nr. 15, 1969;
Al. Pini, in Ramuri, nr. 8, 1969;
idem, ibiclem, nr. II, 1969;
L. Raicu, in Romania literara, nr. 11, 1969;
G. Dimisianu, ibidem, nr. 18, 1970;
N. Balota, ibidem, nr. 13,1971;
D. Laurentiu, in Luceafarul, nr. 9, 1971;
Mirela Roznoveanu, in Tomis, nr. 3, 1971;
M. Braga, in Tribuna, nr. 12, 1971;
e. h., in Salzburger Nacbrichten, 11 mai 1977;
Andrea Ainort, in Kurier. 24 iun. 1988;
M. Rudenauer, in Neue Kronen Zeitung, 23 iun. 1988. |
