Vintila Horia biografia
Vintila Horia opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
- Dumnezeu s-a nascut in exil [Roman]
Caracterizarea personajelor: Ovidiu |
HORIA Vintila (numele la nastere: Caftan-gioglu), se naste la 18 dec. 1915, Segarcea, judetul Teleorman - moare in 4 apr. 1992, Madrid (Spania).
Poet, prozator si eseist. Fiul unui agronom. Din 1923 familia se stabileste la Bucuresti.
Studii liceale la Colegiul „Sf. Sava"; debuteaza aici, in revista elevilor. Vlastarul (1932). Studii universitare de litere, filosofie si drept.
Din 1936 colaboreaza la Gindirea cu eseuri, poezie si proza scurta, in 1939 intemeiaza la Bucuresti revista Mesterul Manole. in 1940 este numit atasat de presa la ambasada romana din Roma. Din 1942 este atasat de presa la consulatul roman din Viena. Deportat (1944) de germani in lagarul de la Krummhubel (Silezia); in 1945 este transferat in Lagarul „Maria Pfarr" (Austria). Eliberat de englezi in 1945, se stabileste initial in Italia, la Assisi si Florenta (1945-l948), frecventindu-l pe G. Papini (va ilustra aceste intilniri in volum Giovanni Papini, 1963).
Emigreaza in Argentina (1948-l953). unde creeaza revista Noutati despre Argentina si Romania si lucreaza ca prof. de literatura romana la Facultatea de Filosofie si Litere din Buenos Aires, dar si ca mic functionar de banca. Traieste la Madrid (1953-l960), la inceput cu o bursa acordata de Institutul Cultural Hispanic, apoi ca functionar, reporter si prof. numit la Scoala Oficiala de Jurnalism din Madrid.
Aici redacteaza (initial in limba spaniola, apoi in franceza) primul sau mure roman. Dumnezeu s-a nascut in exil, incununat cu Premiul Goncourt (1960). Este silit sa refuze premiul din pricina unei campanii de presa orchestrata la Paris impotriva lui in ziarele de stinga. Stabilit o vreme la Paris (1960-l964), se intoarce la Madrid (1964), unde se afla o comunitate romaneasca si citiva intelec-uiali romani activi (Al. Busuioceanu, Aurelio Rauta, George Uscatcscu s.a.). Colaboreaza intens la diverse publicatii spaniole (ABC, Ya, Madrid, El Alcazar, Semana, Estqfeta literana, Indice, Revista de literatura, Tercer programa) si din alte tari (Ecrits de Paris, Antaios din Stuttgart), se integreaza tot mai mult in viata culturala a Spaniei, dar devine cetatean al acestei tari numai in . in 1969-l970 calatoreste in intreaga lume (de la Napoli la Slock-holm, din Padurea Neagra la Montreal si To-ronto, de la Salamanca la Dublin), ca reporter al revista Tribuna Medica din Madrid, pentru a-i intilni pe marii scriitori si oameni de stiinta ai secolului (interviurile sint adunate ulterior in volum Viaje a los centros de la tierra, 1971).
Prof. de literatura universala si comparata la Universidad Complutense din Madrid; intre 1979 si 1988, prof. de literatura contemporana la Univ. Catolica din Paris, filiala Madrid; ulterior, prof. la Univ. din Alcala de Henares. Cumpara o casa la Polop de la Marina, unde petrece lungi perioade ale anului, ba chiar prefateaza o carte cuprinzind istoria acestei localitati (Joaqui'n Fuster Perez. Baronia de Polop, 1971). in acest rastimp are o laborioasa activitate de scriitor, publicind romane, nuvele, eseuri si poezie; intemeiaza si conduce revista Futuro Presente si colectia editoriala Tercer Milenio. Este fondator al Soc. Spaniole de Parapsihologic si codirector al revista Meta-poli-tica din Roma. Conferentiaza si publica in Spania, Franta, Italia si Chile.
A tradus in spaniola dialogurile lui Francisco de Holanda cu Michelangelo(1956), precum si din Ungaretti (1958) si, in colab., din alti poeti italieni moderni (Poest'a italiana contemporanea, 1959) si a prefatat diverse opere de autori spanioli(Ellos oyeron su voz. Testimonio de buscade-ros de Dios en nuestro tiempo, Madrid, 1957; Juan Dacio, Diccionario de los papas. Barcelona, 1963; Jose" Liu's Martin Abril, El banco sin respaldo, 1966; Ramos Perera, Uri Celler al descubierto, 1975) si romani (Jorge Usca-tescu", Hombrcsy realidades de nuestro tiempo. Madrid, 1961; Panait Istrati. Los cardos de Baragan, 1973) sau scrieri de valoare universala (Blaise Pascal, Pensamientos, Santa Cruz de Tenerife, 1968; Franz Kafka, El procesa, Madrid, 1981). A alcatuit antologii de poezie romaneasca moderna (Antologia poetilor romani in exil, Buenos Aires, 1953; Poezia romaneasca noua, Salamanca, 1956), selec-tind nume precum C. Amariutei, L. M. Arcade, Antoaneta Bodisco, Al. Busuioccanu", Nicu Caranica", N. A. Gheorghe, V. Ierunca", Ion Pirvulescu, Yvonne Rossignon", Horia Stamatu, V. Tira.
Lasa o opera impunatoare, construita in buna masura pe paradigma exilului, in toate cele patru limba folosite: romana, franceza, italiana si spaniola. Pina la plecarea din tara (1942), opera sa cuprindea volum de poezie (Procesiuni, 1936; Cetatea cu duhuri, 1939; Cartea omului singur, 1941) si romanul Acolo si stelele ard (1942); dupa plecare publica pe linga versuri (A murit un sfint, 1952; Jurnal de copilarie, 1958; Viitor petrecut, 1976) si romane (Dieu est ne a l'exil, 1960; Le Chevalier de la resignation, 1961; Les lmpos-sibles, 1962; La septieme lettre, 1964; Une femmepourl'Apocalypse, 1968; El horn bre de lasnieblas, 1970; El viaje a San Marcos, 1972; Marfa o la segunda guerra, 1982; Perseguida Boecio, 1983; Un sepulcro en el cielo, 1987; Les clefs du crepuscule, 1988), povestiri (El despertar de la sombra, 1967; Informe ultima sobre el Reino Vintila Horia: relatos, 1981; Ucigasul Teofil, nuvele fantastice), un foarte interesant jurnal (Le Journal d'un paysan du Danube. 1966), interviuri (Viaje a los centros de la tierra, 1971; Encuesta detras de Io visible, 1975), carti de eseu literar, filosofic si social-politic (Eseu despre interpretarea ciclica a istoriei, 1953; Presencia del mito, 1956; Poe-sia y libertad, 1959; La rebeldia de los escri-tores sovieticos, 1960; La poesfa italiana contemporanea, 1961; Quademo italiano, 1962; Giovanni Papini, 1963; Espaha y otros mun-dos, 1970; Pepi Sanchez, 1971; Mester de no-velista, 1972; Introduccion a la literatura del siglo XX. Ensayo de epistemologia literaria, 1976; Consideraciones sobre un inundi peor, 1978; Literatura y disidencia: de Mayakowski aSoljenitsin, 1980; Los derechos humanos y la novela del siglo XX, 1981; Biografia culturii romane, f.a.), cea mai mare parte traduse (spaniola, franceza, catalana) si reeditate de mai multe ori. Vintila Horia este, alaturi de E. Ionescu", Mir-cea Eliade, E. Cioran, unul dintre scriitorii romani cei mai cunoscuti in lume.
Diversa ca expresie, fictionala si eseistica, redactata in patrii limbi neolatine, incarcata de livresc si vertebrata in acelasi timp de exil ca topos fundamental, opera lui II. se alatura ilustrei triade a lui Mircea Eliade', Emil Cioran", si Eugen lonescu printr-o creatie simptomatica pentru destinul intelectualitatii romanesti si de aiurea, supusa totalitarismelor de azi si de ieri. Dar premonitia cimpuiui de tensiuni ce structureaza marile, sale romane si eseuri e detectabila inca din primul ciclu de creatie, pina la plecarea din Romania, „care coincide cu viata fericita a mea", asa cum marturisea intr-un interviu in revistapuntoycomu (1986). liste vorba de poetul din Procesiuni (1937), unde elegia, turnata pe tiparul versului de factura pillatiana, se invecineaza cu nelinistea „omului papinian", deocamdata in versuri fluide, cu aplecare spre simbol si stilizare:
„O pasare neagra tisneste spre cer
Si alta cu ciocul izbeste-n eter,
Cad ramuri de singe-n amurgul pustiu
Locul in lume nu mi-l mai stiu" (Septet magic). |
Registrul postsimbolist cu ecouri din Vasile Voiculescu ori Lucian Blaga se prelungeste in poemele cu tenta retorica din Cetatea cu duhuri (1939), o incursiune intr-un Bucuresti plin de pitoresc balcanic, pentru ca, in Cartea omului singur (1941), sa intilnim, matura de asta data, reflectia solitarului, intretinuta de frisonul metafizic si Biblioteca deja asumata, ca intr-un Vals trist nr. 2:
„Sybellius isi tremura rascoala
Pe coardele amurgului finez
Si-n siruri lungi si reci de do diez
Dansa prin aer toata Kalevala". |
Culegerile ulterioare, A murit un sfint (1952) si Viitor petrecut (1976), dezvolta tema exilului dublu, interior si exterior, in versuri ce reitereaza, sintetizind in acelasi timp, drumul „de la poetul crestin al sintezei medievale la ginditorul radical al Traditiei", deplin cristalizat in ultimele sale romane. Deocamdata insa expresia lirica, eleganta, abia mascheaza un profil, schitat indirect intr-un eseu publicat in aceeasi epoca in Gindirea: „Omul papinian se poate intilni numai printre intelectualii framintati pina la propria lor rastignire de intrebarile si incertitudinile actualitatii.
A cuprinde intr-o viziune mareata toata gama spiritului omenesc, a incerca sa-i cuceresti cu singe fiecare pozitie si a cadea istovit de maretia efortului pentru a te ridica asupra si a reincepe calvarul aceleiasi cautari, iata schema dinamica a unei tipologii cu totul moderne." Or, elemente din aceasta „tipologie cu totul moderna" incep sa se configureze in nuvelistica cu insertiuni ale fantasticului, ramasa in reviste - Zimbetul lui Enzo Terga (1939), Aventuri sub luna (1941), Moartea imposibila a lui Vladimir Noaptea (1937) sau Ucigasul Teofil (1938) -, ce merita din plin o restiuitie editoriala (au aparut numai in traducerea spaniola a lui Antonio Iglesias Laguna, El despertar de la sombra,196l). Aceste proze anunta de fapt primul roman al lui Vintila Horia, Acolo si stelele ard (1942), construit pe tema cautarii iubirii ideale intr-un spatiu strain (Italia) si impregnat de trairi mistice si sentimentale. De altfel, in odiseea exilului, cind, dupa 1944, se localizeaza al doilea ciclu de creatie, Vintila Horia descopera, cu ajutorul lecturilor frecvente din Dante si apoi din Rene Gu£non, „cheia anagogica" destinata „sa ne inalte deasupra aspectelor vizibile si sa ne acorde darul cunoasterii veritabile". In Trilogia exilului, cel mai important demers epic al scriitorului, alcatuit din Dumnezeu s-a nascut in exil (1960), Cavalerul resemnarii (1961) si Persecutati'l pe Boetius (1983), conditia exilatului devine pretextul unei meditatii filosofice care descifreaza articulatiile u-nei situatii universale, paradigmatice. Iata de ce protagonistii romanelor, restituiti cu fast cromatic si acribie de istoric, sint in realitate, niste prototipuri, ilustrind prin secole un acelasi destin tragic. Ovidiu la Tomis (Dumnezeu S-a nascut in exil), Radu-Ncgru intors din Venetia (Cavalerul resemnarii), Toma Singuran ostracizat in Baragan (Persecutati-l pe Boetius) sint izomorfi, impreuna cu El Greco la Toledo (Un inormint in cer, 1987) sau cu utopicul Platon din Scrisoarea a saptea (1962). Toate aceste romane, pe de o parte, restitutive si, pe de alta, simbolice, sint ale „radacinilor taiate". In acelasi timp insa ele convertesc ori anuleaza chiar „destinul de blestem" in meta-noizarea lui Ovidiu prin intilnirea acestuia cu Dumnezeu pe malurile tomitane sau in cazul lui El Greco, ce traieste „miracolul alchimic al transfigurarii" in summa operei sale plastice, inmorinintarea contelui de Orgaz. Pentru poetul latin, „exilul, ca indepartare de cerul si de paminlul natal, isi pierde din dramatism in fata descoperirii universalitatii conditiei umane si a importantei sufletului", observa unul dintre cei mai avizati exegeti ai lui Vintila Horia, hispanista Monica Nedelcu. Deambularile exilatilor sint de fapt initiatice, ele sint descifrabile prin „cheia anagogica", indiferent daca citim un roman al salvarii, cum este Dumnezeu s-a nascut in exil, sau unul al crepusculului, Cavalerul resemnarii, intr-o „nota finala" la acesta din urma, scriitorul preciza ca „trebuie acceptata perspectiva exilului pentru a ajunge, precum Radu-Negru, la resemnarea care nu este in fond decit o lupta mai dura decit o alta, mai atragatoare si mai directa, dar de sfirsitul careia depinde tot ceea ce este mai omenesc inca in om".
La o privire globala asupra operei, impresioneaza trecerea programatica de la corpus naturale la corpus spirituale sau, mai exact, de la imagine si exterioritate (in taietura tipologica a personajelor, localizarea spatio-tempo-rala etc.) la viziune si inferioritate, ce explica privilegierea, de catre autor, a naratiunii, „sim-fonizata" in discurs monologic si jurnal apocrif. O alta consecinta este ceea ce s-a numit spiritualizarea peisajului la Vintila Horia Un mormint in cer(1987) proiecteaza ultimii ani din viata lui El Greco pe „ideea de Toledo", la fel cum, in cel mai realizat si mai cunoscut roman, Ovidiu deseneaza, in jurnalul sau imaginar, epura Daciei Felix in spatiul marin. Antologic ramine visul poetului despre o calatorie in barca, cu semnificatie ezoterica: „Nu calatoream pe fata apei, ca toata lumea, ci inauntrul marii, ca pestii. Asta mi se parea firesc si ma simteam ca la mine acasa. Barca inainta singura, impinsa de un curent sau de o putere nevazuta. Nu cadea nici fundul, care se pierdea in intuneric, nici suprafata, de unde intrezaream o lumina albastra, placuta ochilor" etc. incununat cu Premiul Goncourt (1960), Dumnezeu s-a nascut in exil nu numai ca venea in intimpinarea opiniei istoricilor moderni despre motivul real al exilarii lui Ovidiu (probabil contactele acestuia cu cercurile neopitagoreice de la Roma), dar el impunea, inca de la data aparitiei, o adevarata tehnica de cunoastere prin intermediul romanescului (teoretizata, de altfel, in Presencia del mito, 1956). Suferinta si constiinta dezradacinarii, confruntarea cu sine insusi pe parcursul celor opt ani de exil la capatul lumii civilizate conduc cititorul de-a lungul romanului - alcatuit, semnificativ, din opt capitole - la purificarea si inaltarea spre metafizic.
Confesiva si livresca in sens superior (prin perfecta asimilare a memoriei culturale a lumii), epica lui Vintila Horia constituie, dincolo de redundantele din Cavalerul resemnarii, si o splendida lectie de stil artistic. Extragind un arhetip al dezradacinatului, Vintila Horia il ilustreaza memorabil pe diferite paliere ale istoriei europene intr-un evantai de „restituiri" epice, invitind cititorul la o receptare hermeneutica in conformitate cu principiul pars pro toto. Aceasta, deoarece majoritatea romanelor lui Vintila Horia reitereaza problematica fundamentala din Dumnezeu s-a nascut in exil, desigur cu libertatea constitutiva variatiilor pe o singura tema, obsedanta.
Poate cea mai buna cale pentru intelegerea lui Vintila Horia ca eseist si ginditor (o declara chiar autorul, de altfel) e data de Jurnalul unui taran de la Dunare (aparut in limba franceza in 1966 si in spaniola in 1968). Autorul marturiseste aici satisfactia sa in urma lecturilor din Platon si Jung, evoca paradisul copilariei si tineretii petrecute la Albesti (la inceputul anilor '20), circumstantele plecarii in strainatate sau scandalul Premiului Goncourt. atribuit lui pentru Dumnezeu s-a nascut in exil si apoi neacordat (autorul a fost constrins de campania de presa orchestrata de medi i le intelectuale pariziene de Stinga sa renunte la importanta distinctie); el aminteste de personalitatile literare cunoscute (intre ei de Papini si Paul Morand, de Jacques Maritain sau de „colaborationistul" R. Brasillach. executat de francezi), de prietenia ce l-a legat cu Eugenio D'Ors sau cu o serie de intelectuali romani din Spania (intre acestia, Alexandru Busuioceanu apare ca un jouisseur donjuanesc, amestec de Renastere italiana, ironie franceza si sobrietate spaniola, pe un fond de „taran de la Dunare"), include consideratii despre „inocenta" romanilor (reluind ideea ne-participarii lor la istorie), scrie despre semnificatia exilului, despre propriile romane („Eu sint un distrugator al timpului istoric", noteaza undeva in acest jurnal), evoca anii razboiului si episodul internarii in lagar, dupa 23 August 1944, gloseaza pe marginea propriilor proiecte etc. Peste tot razbate o nostalgie ascutita dupa patria pierduta, „rana deschisa", „mereu mai singerinda si mai sensibila", dar si iubirea pentru Occident si in special pentru Spania si pentru casa din Polop de la Marina, a carei stapinire i-a luminat ultima parte a vietii.
Traducator al poeziei italiene in spaniola (G. Ungaretti, El dolor, 1958; Poesia italiana contemporanea, 1959; La poesia italiana contempo-ranea, 1961), Vintila Horia este autorul eseului Quader-no italiano (1962), al unor studii dedicate romanului italian (La novela como reflejo de la sociedad italiana contemporanea, in Mester de novelista, 1972) sau liricii italiene - Quasi-modo, Ungaretti, Saba (Poesia y liberdad, 1959), i-a intervievat pe Federico Fellini si Giovanni Agnelli (Viaje a los centros de la tierra, 1971), a inclus intre „orasele secrete" ale lumii Florenta si Roma, pe care le cunostea aiit de bine (Espana y otros mundos, 1970) si era, ca multi dintre intelectualii romani ai generatiei sale (M. Eliade e intre ei numele cel mai marcant), un pasionat lector al lui Papini si al lui Julius Evola. Intereseaza din acest contrastant ansamblu de subiecte predilecte (de completat cu imaginea ce rezulta din nuvele si romane, unele plasate in Italia) cartea despre Giovanni Papini (Paris, 1963; Madrid, 1965), ce grupeaza si interviurile luate de Vintila Horia scriitorului florentin. Cartea nu e, asa cum avertizeaza chiar autorul ei, o monografie in sensul traditional al cuvintului, pentru ca ea examineaza de fapt un singur episod din viata lui Papini: acela al conversiunii (nu trebuie uitat ca, in linie cu preferintele intelectualilor de dreapta din generatia anilor '30, Vintila Horia era - o spunea el insusi - un cititor al lui Ernest Psichari, Jacques Maritain, Henri Massis).
Scriitorul (care declara ca a „suferit atroce" la prima lectura a romanului Un om sfirsit) l-a intilnit de mai multe ori pe Papini in 1947 si in 1956, dupa o incercare ratata in 1938; il cauta pentru a-i spune ca iubirea de patrie a scriitorului florentin era una dintre ratiunile cultului pentru el al celor ce formau noua generatie intelectuala romaneasca a anilor '30, alaturi de admiratia pentru cel ce reprezenta o impletire de „realism omenesc" cu crestinismul, ridicata pe mai vechile adeziuni la pragmatism ale gin-ditorului. Vintila Horia ii face lui Papini un portret foarte veridic, completat dupa ultima intilnire (intim-plata in iunie 1965, cu o luna inainte de moartea scriitorului) cu un adevarat panegiric (Papini ii apare inca un „erou modern, poet si sfint", inzestrat cu geniu de romancier: evident nu se produsese in prozatorul roman acea profunda schimbare de apreciere pe care o inregistreaza in schimb Jurnalul lui Mircea Eliade'"). II. are chiar un rol important in difuzarea operei pa-piniene in America Latina, prin antologia pe care o ingrijeste, Descubritniehtos espirituales (Buenos Aires. 1950). Interesul (ramas viu) pentru literatura italiana preceda in timp nasterea exegetului interesat de literatura moderna si a ziaristului de cultura. in cartile sale de eseu literar, filosofic si social-politic liniile ce se intersecteaza au proveniente diverse: apar, constante, predilectiile cultivate inca din anii '30, impletite cu o mai vadita deschidere spre marile nume ale modernitatii literare, cu consideratiile unui intelectual in planul ideilor politice si sociale si cu interesul pentru parapsihologic Ansamblu] e cum nu se poate mai eterogen, desi nu e lipsit de o anumita consec-ventialitate logica. Primele carti par mai legate de atmosfera spirituala a anilor '30 in Romania. In Presencia del mito (1956), ce cuprinde eseuri elaborate intre 1951 si 1954, autorul vorbeste de „revolutiile crestine" din Italia, Spania si Argentina, reface contururile unei filosofii romanesti a mitului, cu trimiteri la Lucian Blaga", C. Noica", D. Gusti, N. Crainic, Nae lonescu, A. D. Xenopol, N. Iorga, Vasile Parvan", Mircea Eliade, avanseaza o perspectiva filosofica asupra romanului, e interesat de originile folclorice ale „interpretarii ciclice a istoriei" (tema tratata si in Eseu despre interpretarea ciclica a istoriei, 1953). Unele dintre subiectele abordate vor reveni in carti de mai tirziu. Eseistul e interesat in Poesia y liber-dad (1959) de conjunctia dintre literatura si politica (libertatea scriitorului, revolta acestuia impotriva ideologiei, cu unele accente asupra literaturii ruse moderne), de conceptul de „umanism tragic" la Malraux, de poezia metafizica franceza (Pierre Jean Jouve, Pierre Em-manuel, J. Tardieu, A. Bosquet).
Concluzia cartii este ca „revine poetilor sa reactualizeze libertatea, pentru ca cuvintul «pace» sa aiba un sens". Pe fondul marilor discutii pacifist-uma-niste din primul deceniu postbelic, incercarea lui Vintila Horia este aceea de a contrapune retoricii dominante in mediile de stinga valori occidentale precum „revolta" si „cautarea", in conexiune cu spiritualismul crestin. Volumele despre literatura rusa (Im rebeldia de los escritores sovieticos, 1960; Literatura y disidencia. De Mayakowski a Soljcnitsin, 1980), aparute la mari intervale de timp unul de altul, trebuie dispuse in prelungirea acestor consideratii: „scriitorul sovietic - scrie Vintila Horia - ca si cel occidental a stiut sa apere persoana umana in fata invaziei colectivitatii tehnificate. A fost un anticonformist, cu riscul de a pierde totul, jucin-du-si viata pe un singur cuvint interzis. in cartile sale. si in viata sa exemplara in toate detaliile sta promisiunea libertatii". in Espana y otros mttndos (1970), ce culege, grupind-o in sapte sectiuni
(Un sueno con Espana
Un vis cu Spania; Alina y letra
Sufletul si litera; Sabiduria o violencia
intelepciune si violenta; Ciudades secretos
Orase secrete; Si-tuacion de Europa
Situatia Europei; La sociedad y lo social
Societatea si socialul; Aspectos de hoy y de mariana
Aspecte de uzi si de iriiine) |
o activitate de jurnalist raspindita in ziare precum ABC, Ya, Madrid, El Alcazar, Semana, autorul incepe prin a se adresa propriilor sale texte intr-o Scrisoare deschisa li-ininara, declarindu-le „unitatea multipla", inclinata spre „ceea ce Husserl numeste intentionalitatea prezentei noastre", sub semnul unei „fidelitati pentru idei, principii, dorinte", ramase intacte in el in ciuda schimbarii vremilor si a locurilor (Romania, Franta, Italia, Germania, Argentina). Cartea contine, uneori in forma nucleara, idei dezvoltate in proze si eseuri de mai larga respiratie si e, prin diversitatea sa. un bun ghid pentru cunoasterea gindi-rii lui Vintila Horia In Introduccion a la literatura dcl sigla XX. Ensayo de epistemologia literaria (1976), probabil ridicata pe experienta sa de profesor universitar, gasim de fapt reconfirmate optiunile sale literare si filosofice, asa cum apar in studiile particularizate din celelalte volume. Cele mai personale carti de eseuri ale lui Vintila Horia sint insa Mester de novelista (1972), Consideraciones sobre un niundo peor (1978) si los derechos humanos y la novela del siglo XX (1981). Cea dintii cuprinde studii despre Pascal, Ernst Jiinger, James Joyce, Miguel Deli-bes, despre Platon ca personaj de roman (un text ce prefateaza, in fond, romanul din 1964) etc. Intereseaza conceptia lui Vintila Horia despre rostul romancierului. in viziunea sa el fiind „cel care astazi cinta, intrucit intelege ceea ce se in-timpla in aceasta lume, este omul care domina cel mai vast si mai puternic dintre mijloacele de comunicare, limba, este acela care stie sa recunoasca lucrurile dupa vorba si le infatiseaza prin vorba, lasindu-le in pielea goala a cunoasterii lor".
Dupa Vintila Horia , marii romancieri ai secolului sint aceia care compun prin opera lor un soi de „antimanifest", opus operei de omogenizare, intreprins de ginditori „sofisti" precum Sartre si Marcuse; romancierul este, asadar, acela care izbuteste sa cuprinda intr-un tot simfonic viata, gindirea, literatura, suferintele, propria biografie si evenimentele lumii. Modelul sau scriitoricesc este, de aceea, in aceasta perspectiva universalista, marele exilat Dante (despre care intentiona sa scrie, asa cum o facuse despre Platon. un roman), adevarat „model arhetipal" (intr-o linie ce. deschisa de Socrate si Ovidiu, continua cu scriitori „reactionari" precum Ezra Pound si Boris Paster-nak). tocmai pentru ca a stiut sa-si parcurga propria metanoia. conditie indispensabila pentru scrierea marelui sau poem. Pentru Vintila Horia. epoca marelui realism a trecut: el semnaleaza iruptia crestinismului in literatura pina la punctul in care. in literatura italiana, de exemplu, i se pare ca putem asista la o noua confruntare intre guelfi si ghibelini. Ca Vintila Horia e tributar, asemenea altor eseisti romani (intre acestia, Anton Dumi-triu, cel din Cartea intilniriloradmirabile) marilor lecturi la moda in anii '30 si '40 e mai mult decat evident (de pilda, el este partizanul ideilor guenoniste despre Dante si fedeli d'amore ca secta secreta, de mult depasita in dantologia moderna): de fapt, eseul despre Dante atesta tocmai ciudatul salt inapoi peste timp al eseistului gindirist, legat inca de spiritul lecturilor tineretii, care n-a mai fost de fapt capabil de a le actual iza sau inlocui. Consideraciones sobre un mundo peor (1978) reia numele deja intil-nite (Dostoievski, James Joyce, Ernst Jiinger, Raymond Abellio), dar vine, dupa experienta celor doua carti de interviuri (Viaje a los cen-tros de la fierea, 1971, si Encuesta detras de Io visible. 1975), in cautarea unei convergente intre stiinta, parapsihologic si literatura, in cautarea unui concept universal in stare sa-l inlocuiasca pe acela de „umanism" sau neoumanisin ce apare. in viziunea autorului, opus crestinismului. Umanismul, marxismul, freudismul sint luate in aceasta perspectiva drept tinte predilecte ale autorului. Momentul in care umanismul inlocuieste crestinismul i se pare a fi acela in care Galileo Galilei rastoarna perspectiva cosmologica a omului medieval: „Ar fi fost mai bine - scrie II. - ca Galileo sa fi ramas cu centrul sau si Biserica cu al ei", pentru ca, dupa aceea, omul a incetat sa-l mai laude pe Dumnezeu si s-a divinizat pe sine. Din nou Dante este modelul exclusiv, el, care a unit intr-o fiinta pe cunoscatorul stiintei si pe poet, infaptuind prin creatie si cunoastere suprema sinteza, contopita cu spiritualitatea crestina. „Schizofrenia" lumii moderne, care a despartit stiinta de creatie, a fost rareori depasita in secolul nostru: doar Heisenberg, Jung, Ernst Jiinger si Stefan Lupascu ar putea fi citati in acest sens. in ei Vintila Horia vede, printr-un defect de optica foarte caracteristic, pe adevaratii continuatori, in epoca moderna, ai lui Rene Guenon si Julius Evola.el insusi declarindu-si optimismul in ce priveste restabilirea unui „dialog intre oamenii de stiinta si poeti". Vintila Horia include in Consideraciones sobre un mundo peor si cite-va Pietre pentru un templu personal (parafrazarea lui Lucian Blaga e cit se poate de evidenta) ce retraseaza o formatie spirituala si filosofica (in care lectura lui Dante sta alaturi de aceea a lui Swedenborg si Hamsun). Ceea ce este oarecum surprinzator e ca pentru Vintila Horia calea intr-o lupta impotriva ideologiilor si catre Dumnezeu e aratata nu de literati si „umanisti", ci de oamenii de stiinta: „Toate elucubratiile psiho-sociale, socio-politice. politico-econo-mice ale ideologiilor, creatoare de universuri concentrationare si de torturi morale necunoscute vreodata pina acum in istoria umanitatii au fost. una dupa alta. darimate de fizica cuantica (Planck. Heisenberg, Niels Bohr, Wolf-gang Pauli si altii), recreindu-se astfel o lume omeneasca, bazata pe individ si pe relatiile sale personale atit cu lumea vizibila cit si cu Dumnezeu". Ginditor „reactionar" (caci, explica el, in timp ce revolujie vine de la revolutio, „intoarcere inapoi", reactiune provine din reactio, „modificare"), Vintila Horia se vrea un scriitor „afara de timp", prieten al omului intrucit, departe de a fi un preamaritor al „utopiei prezentului", se arata plin de incredere in „realitatea viitorului" (e evidenta parabola crestina pe care se dispune acest paradox), adica in venirea „a ceea ce va fi pentru ca este deja, cu unicul scop de a trebui sa fie din nou".
In plan practic, o aplicatie indicata de autorul insusi intre prozele sale este aceea din Una mujer para el Apocalipsis, un fel de reluare a schemei diegetice din Adam si Eva de Liviu Rebreanu: „Iubire si eternitate, femei - cunoastere, exil si suferinta, moarte si transfigurare, aceste concepte sint vii in toate cartile mele, dar in nici o alta ca in O femeie pentru Apocalips, roman al celei de-a patra dimensiuni, cum a fost numit, si care da seama limpede despre activitatea mea in fata timpului meu, al meu si cel general, timpul in sine". Atitudinea fata de timpul prezent formeaza, in prelungirea cartilor despre literatura rusa, obiectul volumului Los derechos humanosy la novela des siglo XX (1981), unde conceptele din Consideraciones sobre un mundo peor -umanism, revolutie, libertate, iubire - sint reluate din perspectiva aceluiasi spiritualism crestin strabatut de aspiratii de cunoastere stiintifica. Autorul intreprinde o reconsiderare a Umanismului si Renasterii (vazute ca epoci ale unei trufii omenesti ce a anihilat ideea de Dumnezeu), cu pagini nu lipsite de interes despre marii scriitori italieni (despre Dante si Petrarca indeosebi) pentru a ajunge la aceeasi considerare pesimist-optimista a contemporaneitatii. Autorul a cautat o confirmare a ideilor sale in doua carti de interviuri organizate tematic. Cea dintii, Viajes a los centros de la tierra (1971), e o calatorie prin intreaga lume (la Napoli si Stockholm, la Montreal, New York, Dublin, Toronto si Salamanca) pentru a discuta cu aceia care sint „centrele" spirituale ale Pa-mintului.
Publicate in Tribuna medica din Madrid, care a sustinut financiar calatoria de un an si jumatate (ianuarie 1969-mai 1970) a autorului, interviurile din prima carte sint grupate in doua sectiuni: cea dintii ii cuprinde pe „umanisti" (filosofi crestini ca Gabriel Marcel, teologi ca Urs von Balthazar. scriitori ca Ernst Jiinger, cineasti ca Federico Fellini, filosofi ai istoriei ca Jacques Soustelle, Arnold Toynbee, Marshall Mc Luhan), cea de-a doua pe „oamenii de stiinta" (Ferdinand Gonseth, Stefan Lupascu, Werner Heisenberg, printre care apar si mari oameni de afaceri ca Giovanni Agnelli ori mari medici din toata lumea). Performanta in sine ramine notabila, chiar daca Vintila Horia e confortat numai intr-un sens foarte general in ideile sale de aceasta diversitate de interlocutori. Mai a-proape de preocuparile lui e autorul in Encuesta detras de lo visible (1975), unde, in dialoguri si pagini de eseu, el pleaca de la convingerea ca „religia nu poate fi dezradacinata" si ca exista o cale de comunicare intre stiinta si teologie. Un larg spatiu e dat aici preocuparilor sale pentru parapsihologie, metapsihica, intelegerea subiectiva etc, in linie, din nou, cu prima sa inclinatie spre studiile „ezoterice" si „traditionale", ce il apropie, in cultura romana moderna, de Vasile Lovinescu. In ansamblul lor, cartile de eseistica ale autorului ramin interesante in primul rind pentru intelegerea pe care o mediaza in raport cu operele sale literare si, in primul rind, cu marile sale romane din anii '60 si '70, ce ilustreaza, alaturi de prozele lui Mircea Eliade", singura calc alternativa in raport cu proza romaneasca moderna scrisa in tara,
OPERA:
Procesiuni, poeme, Bucuresti, 1936;
Cetatea cu duhuri, poeme. Bucuresti, 1939: Cartea omului singur, poeme, Bucuresti, 1941;
Acolo si stelele ard, roman, Bucuresti, 1942;
A murit im s/im, poeme, Valle Hermoso (Argentina), 1952;
Eseu despre interpretarea ciclica a istoriei. Madrid, 1957;
Presencia del mito,eseu, Madrid, 1956;
Jurnal de copilarie, poeme. Paris. 1958;
Poesiu y liberdad, eseuri, Madrid. 1959: La rebeldia de los escritores sovieticos. eseu, Madrid, 1960;
Dieu est ne a l'exil, roman, preface de D. Rops, Paris, 1960;
ed. noua, 1961 (traci, spaniola: Dio.s ha nacido en el exilio. Diario de Ovidio en Toinis, prefacio por D. Rops, traduccian del frances por R. Vazquez-Za-mora. Barcelona, 1960;
alte ed.: Barcelona, 1963;
Madrid, 1968;
Barcelona, 1972;
Madrid, 1983;
trad. catalana: Deu ha nascut a l'exili. Diari d'Ovidi a Toinis, traduccia de R. Llates, Barcelona, 1963;
trad. romaneasca: Dumnezeu s-a nascut in exil, roman, trad. din Ib. franceza de Al. Cioranescu, Madrid, 1978);
La poesia italiana contemporanea, Ciudad de Guatemala, 1961;
Le Chevalier de la Resignation, roman, Paris, 1961 (trad. spaniola: El cabatlerode la resignacion. Barcelona, 1961);
Les Impossibles, Paris, 1962 (trad. spaniola: Los impo-ssibles, traducido del frances por R. Vazquez-Za-mora. Barcelona, 1966);
Quaderno italiano, eseu, Pisa, 1962;
Giovanni Papini, Paris, 1963 (trad. spaniola de J. Garcia Mercadal, Madrid. 1965);
Platon, personaje de novela. Madrid. 1964;
La septieme lettre, roman, Paris, 1964 (trad. spaniola: La septi-ma carta, traduccion de Mercedes A. Carrera, Barcelona, 1966;
alte ed.: Barcelona, 1969;
Barcelona, 1976);
Le Journal d'un paysan du Danube, Paris, 1966 (trad. spaniola: Diario de un campesino del Danubio, traducci6n M. Garcia Vinor, Barcelona, 1968);
El despertar de la sombra, traduccifjn del rumano por A. Iglesias Laguna, Madrid, 1967;
Une femme pour l'Apocalypse, Paris, 1968 (trad. spaniola: Una mujer para el Apocalipsis, tradujo M. Arroita Jaureguf, Madrid, 1968);
El hombre de las nieblas, traduccifjn de M. Arroita Jauregui, Barcelona, 1970 (alte ed.: 1971;
1975);
Espana y otros mundos, Barcelona, 1970;
Viaje a los centros de la tierra, Encuesta sobre el estado actual del pensa-miento, las artesy las ciencias. Barcelona, 1971 (ed. II, 1972;
alte ed.: 1976;
1979);
Pipi Sanchez, Madrid, 1971 (ed. noua, 1972);
Mester de novelista. Madrid, 1972;
El viaje a San Marcos, roman. Intro-duccion y traduccitfn: M. Arroita .laureguf. Madrid, 1972;
Encuesta detras de Io visible, Barcelona, 1975 (ed. noua, 1980);
Introduccion a Ia literatura del siglo XX. Ensayo de epistemologia literariu. Madrid, 1976;
Viitor petrecut, poeme, Salamanca, 1976;
Consideraciones sobre un mundo peor, Barcelona, 1978;
Literatura ydisidencia: de Mayakow-ski a Soljenitsin, Madrid, 1980;
Los derechos humanos y la novela del siglo XX. Madrid, 1981;
Informe ultimo sobre el Reino H.: relatos, Barcelona, 1981;
Marta o la segunda guerra, traduccian del franeds de C. A. Betoret, Barcelona, 1982;
Per-seguida Boecio, Madrid, 1983 (ed. II, ibidem);
Un sepulcro en el cielo. Barcelona, 1987;
Les cle/s du crepuscule, Lausanne. . Traduceri: F. de Ho-landa. Conversaciones con Miguel Angel. Introduc-ci6n y notas de ~, nueva version castellana de - y J. Vila Sclma, Buenos Aires, 1956: G. Ungaretti, El dolar. Traduccion del italiano por ~, Madrid. 1958;
Poesia italiana contemporanea. Antologfa, in co-lab. cu J. Lopez Pacheco, Madrid, 1959. |
REFERINTE CRITICE:
O. Papadima.in Gindirea. nr. 2, 1938;
Mariella Coanda, ibidem, nr. 8, 1942;
N. Rosu, ibidem, nr. 10,1942;
O. Sulutiu, in Revista Fundatiilor Regale,nr. 1, 1943;
Enciclopedia Universal llustrada Europeo-Americana. Supl. 196l-l962, pp. 226-227;
D. Micu, Gindirea si gindirismul, 1975;
M. Cismarescu, in Revista scriitorilor romani, nr. 15, 1978: N. Balota, ibidem, nr. 25, 1988. |
