Tudor Braniste Teodorescu biografia
Tudor Braniste Teodorescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
TEODORESCU-BRANISTE Tudor, se naste la 12 apr. 1899, Pitesti - moare in 23 mart. 1969, Bucuresti.
Prozator.
Scoala primara si liceul in orasul natal. intre 1918 si 1921 urmeaza cursurile Facultatii de Drept a Univ. din Bucuresti. In paralel e copist si redactor la ziarele Izbinda, Avintul si Cuvintul liber.
Din 1920 devine colaborator la Viata Romaneasca, Adevarul, Dimineata si Chemarea.
In 1921 isi ia licenta in drept si se inscrie la Baroul de Ilfov.
Debut in 1915 in Rampa cu cronici literare semnate cu pseudonimul Andrei Braniste. Debut editorial in 1920 cu volum de schite si nuvele Suflet de femeie. Atras de miscarea socialista din tinerete, Tudor Braniste Teodorescu a avut o activitate publicistica sustinuta: Cronica, Gazeta, Solia, Scena, Aurora, Facla, Tara. intre 1933 si 1936 conduce ziarul Cuvintul liber, iar in 1939 scoate Jurnalul, ziar de stinga, suprimat in . in anii dictaturii se retrage din gazetarie, pentru a reveni in 1944 ca director al Jurnalului de dimineata. A publicat volum de proza scurta (Sovairi, 1921), publicistica (Oameni si carti, 1923; Doctrina bitei, 1936; Oameni de ieri, 1938; Oameni si paiate, 1967) si romane (Fundatura cimitirului nr. 13, 1932; Domnul Negoita sau individul impotriva statului, 1932; Baiatul popii, 1933; Printul, 1944; Scandal, 1945). A tradus din Andrg Maurois, Leopold Stern, Benjamin Constant. Dupa 1944, productia literara scade, reducindu-se la confesiuni. Publicist prin vocatie, Tudor Braniste Teodorescu identifica deliberat literatura cu publicistica militanta, proza sa fiind preponderent sociala si de atitudine.
Fiind in esenta o literatura de investigatie sociala, mediul predilect al prozei lui Tudor Braniste Teodorescu il constituie lumea interlopa a mahalalelor, figurile de estropiati, promiscuitatea morala a micii burghezii. Schitele si nuvelele de inceput, cuprinse in volumele Suflet de femeie (1920) si Sovairi (1921) transcriu, cu precizie realista si minutie documentara, diverse ipostaze din lumea bordelului si viata periferici Informatiile si detaliile amanuntite oscileaza intre imaginea verista si sugestia naturalista a realitatii.
Tributar realismului de senzatie, incetatenit la noi inca din secolul al XlX-lea, romanul Fundatura cimitirului nr. 13 (1932) este o descriere a mahalalei bucurestene cu mijloacele „realismului de informatie" (Pompiliu Constantinescu ). Personajul romanului este studentul si publicistul Anibal Popescu-Delar, tip gongoric, meschin si profitor, imagine negativa a socialistului Stefan Creteanu. Contextul epic fiind redus, atentia prozatorului e indreptata spre schitarea unor portrete si psihologii, analiza luind adesea forma satirei. Personajele sint surprinse intre vulgaritate si meschinarie, intre iluzie si deznadejde. Asupra lor ameninta ca o fatalitate degradarea morala, aventura obscura, existenta tenebroasa. Desprinderea din rindul acestora a lui Creteanu, pentru a reliefa o opozitie transanta, e un artificiu prin excelenta romantic. Tot de imaginatia romantica tin si gustul pentru macabru, cultivarea senzationalului in maniera lui Eugene Sue, secventele terifiante, farsa grotesca. Vizitele nocturne in cimitir, introducerea unui mort in casa lui Stoican sint doar citeva din episoadele tenebroase, de altfel in concordanta cu existenta nebuloasa a mahalalei. Principiul literar care guverneaza acest roman e cel al corespondentei dintre eroi si mediul de viata, dintre imaginea realista si manifestarea psihologica. Opozitia prea vizibila intre psihologia „civilizata" si cea primara, „degradata" lasa sa se intrevada un subtext satiric, derivat din atitudinea gazetarului. Un poncif este Domnul Negoita sau individul impotriva statului (1932), reluare cu mijloace proprii a nuvelei lui Filimon, Nenorocirile unui slujnicar. Personajul e o marioneta caraghioasa, impertinenta prin trivialitate si ridicola prin mondenitate, un „gentilom de mahala" care trece pe rind prin aventuri galante si dispute politice. Avatarurile domnului Negoita seamana aproape intrutotul cu cele ale lui Mitica Rimatorian. Cu Baiatul popii (1933), actiunea se muta in planul vietii politice, sensul investigatiei fiind aceeasi deconspirare a anomaliilor. Romanul debuteaza cu vizita ministrului Iancu Valureanu-Murgeni la fosta sa mosie. Desi evenimentul este identic cu cel dintr-o cunoscuta schita a lui Gh. Braescu , autorul rastoarna imaginea consacrata: refuzul multimii de a intimpina cu pompa pe ministru e un prilej pentru prozator de a dezvalui autoritatea dogmatica a sefului de post Dumitrache Pistol, cruzimea si salbaticia acestuia. In prima sa parte romanul este remarcabil prin descrierea zapacelii generale care-i produce sefului de post o criza de autoritate, si prin surprinderea obsesiilor frivole ale ministrului. In rest, relatarea e un rechizitoriu la adresa autoritatii, prin dezvaluirea conflictului dintre guvern si liberali. Baiatul popii, Alexandru Murgu, intors din „strainatati" cu idei liberale, „mai-mai bolsevic", intra in conflict cu idealurile retrograde ale conservatorilor. Represiunile pe care Alexandru si tatal sau le suporta din partea autoritatilor (acestia sint arestati spre a fi eliberati in final) sint un prilej de a infatisa agresiunea institutionalizata, de altfel ideea fundamentala a romanului.
Spre deosebire de constructia episodica a Fundaturii, organizarea epica este aici coerenta iar reluarea amanuntelor la nivel de ansamblu este sugestiva. Tot de substanta politica este si romanul Printul (1944), cea mai buna creatie epica a prozatorului. Jean-Andrei Munteanu, descendent al unei familii de boieri, aristocrat prin substanta, individ rasat, cu predilectie pentru latura estetica a vietii, in urma unei crize financiare se intoarce din Occident la conacul stramosesc de la Munteni. Sosind in perioada unor prefaceri sociale radicale, „printul" se afla dintr-o data in fata unei lumi straine spiritului sau. Analiza nuantata, lipsita de schematismele genului (subiectul va deveni o tema predilecta a literaturii postbelice), autentica prin surprinderea gradata a agoniei personajului, tracasat de vizitele abuzive ale preotului Anton, este o reusita incontestabila. Eroul incearca o ultima salvare in estetism, in cultivarea ostentativa a mirajului si mondenitatii, in iluzia constienta. Presimtindu-si sfirsitul iminent, eroul invita intr-una din seri trei femei de conditie vulgara (Cornelia, Aneta si Marioara), in fata carora joaca ultimul act al vietii. In fata acestora, „printul" teatralizeaza, infuzindu-Ie o anume magie (precum Cotrone al lui Pirandello din Uriasii muntilor), isi rememoreaza trecutul incercind sa integreze prezentul strain intr-o biografie consumata.
Agonia nu e lipsita totusi de o introspectie lucida; totul e de un tragism „rece", asumat. In amestecul de halucinatie si cabotinism, eroul are revelatia ca prezenta umanului altereaza fictiunea, o submineaza.
Agonia fiind o insinuare treptata a mortii, personajul sfirseste prin a se sinucide. Romanul e singular in epoca prin absenta cliseelor, prin profunzimea analizei, fiind una din productiile valoroase ale epicii romanesti. Romanul Scandal (1945) relateaza o idee exceptionala, fericirea ca platitudine, pentru a oferi o fresca a relatiilor politice ale vremii. Moartea lui Alexandru Dima, seful opozitiei, in plina glorie politica, transforma romanul intr-o productie minora. in Primavara apele vin mari (1960) prozatorul reconstituie, cu mijloace gazetaresti si accesorii epice, rascoalele din . Tudor Braniste Teodorescu a fost si un remarcabil publicist, cu atitudine transanta in fata degringoladei istorice. Parte din articolele publicate in presa au fost strinse in volumele Oameni si carti (1923), Doctrina bitei (1936), Democratia pe intelesul tuturor (1936), Oameni de ieri (1938), Oameni si paiate (1967), unde si-a expus opiniile de fervent socialist. Alaturi de articole de atitudine, culegerile contin si portrete si amintiri, redactate intr-un ton familiar, „proletar", lipsit de morga si afectare. Scara vietii (1976) aduna postum fragmente dintr-un roman autobiografic ramas neterminat. Informatia amanuntita, detaliile insolite dau, prin aglomerare, sugestia de epic virtual. Fiind in primul rind un gazetar, Tudor Braniste Teodorescu s-a condus in proza sa dupa criteriile publicisticii: a cautat aderenta la public, expresia directa, uneori neglijenta, naratiunea vie, antrenanta. Subiectele sint adecvate la realitate, fiind in general deghizari epice ale cotidianului. Nu sint straine acestei proze nici reteta si influentele, grefate insa pe fondul unui realism autohton.
OPERA:
Suflet de femeie, schite si nuvele. Bucuresti, 1920;
Sovairi, schite si nuvele, Bucuresti, 1921;
Oameni si carti, publicistica, Bucuresti, 1923;
Leon Gambetta, Bucuresti, 1926;
Ochiul de nichel, Bucuresti, 1927;
Climenceau, Bucuresti, 1931;
Fundatura cimitirului nr. 13, roman, Bucuresti, 1932;
Domnul Negoita sau individul impotriva statului, roman, Bucuresti, 1932;
Baiatul popii, roman. Bucuresti, 1933;
Doctrina bitei, publicistica, Bucuresti, 1936;
Democratia pe intelesul tuturor, Bucuresti, 1936 (1945);
Oameni de ieri, publicistica, Bucuresti, 1938;
Printul, roman. Bucuresti, 1944;
Scandal, roman. Bucuresti, 1945;
Primavara apele vin mari. Bucuresti, 1960;
Printul, pref. de R. Popescu, Bucuresti, 1961;
Oameni si paiate, culegere de art. ingrijita de C. Darie si V. Adrian, Bucuresti, 1967;
Scara vietii, ed. ingrijita si cuvint inainte de C. Darie, Bucuresti, 1976.
|
REFERINTE CRITICE:
M. Ilovici, Negativismul tinerei generatii, 1934;
P. Constantinescu, Scrieri;
S. Cioculescu, Aspecte;
Perpessicius, Opere, 5, 1972;
I. Massoff, Despre ei si despre altii, 1973;
A. Leon, Umbre, III, 1975;
G. Macovescu, in Romania literara, nr. 45, 1984;
Z. Ornea, in Romania literara, ta. 9, 1985;
V. Rapeanu, Scriitori;
Z. Ornea, in Romania literara, nr. 30, 1989.
|
