Teohar Mihadas biografia
Teohar Mihadas opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MIHADAS Teohar, se naste la 9 nov. 1918, com Turia (Grecia) - moare in 29 nov. 1996, Cluj.
Poet si prozator. Fiul pastorului aroman Dumitru Mihadas si al Vasilenei (n. Cunduiani). Cursul primar la scoala romaneasca din comuna natala.
Patru clase gimnaziale la Liceul roman din Grebena (Grecia), absolvite in trei ani (1932-l935), continuate (1935-l939) la Liceul „Timotei Cipariu" din Dumbraveni (jud. Sibiu); bacalaureatul la Blaj (1939).
Intre 1939 si 1943, student la Facultatea de Litere si l'ilosofie a Univ. din Bucuresti (licentiat in 1943). Scoala de ofiteri de rezerva (Bacau, 1944); dupa luptele din toamna lui 1944 pe Cris (Gurahont), lasat la vatra. Referent de presa la Departamentul Nationalitatilor (1944-l945); prof. de limba romana si limba franceza la liceul din Bistrita (1945-i947); prof. de filosofie, limba romana si limba latina la liceul din Nasaud (1947-l948).
Reincadrat in invata-mint (dupa o lunga absenta) - dar numai pentru trei luni - in . intre 1956 si 1960, munci sezoniere si de ocazie: culegator de zmeura, sapator de fintini, confectioner de lazi, paznic, sef de coloana hipo (toate in Bistrita sau in imprejurimi); din 1961, la Cluj, unde lucreaza la diverse intreprinderi ca muncitor, manipulant de marfuri, om de serviciu etc. Din 1964 secretar literar girant la Teatrul National din Cluj; din 1970 redactor principal la revista Steaua, pina la pensionare (1973).
Debuteaza in 1938 cu o poezie in Universul literar, colab. la revista literare clujene, mai intense dupa . Debutul in volum (Ortodoxie pagina, 1941) e urmat de culegerile de versuri: Tarina serilor, 1967; Reminsicente, 1969; Trecerea pragurilor, 1972; Elegii, 1975 (Premiul Asoc. Scriitorilor din Cluj-Napoca pe 1975); Nimburi, 1977; Piinile punerii nainte, 1979; In lumina inserarii, 1982, precum si de volum de proza memorialistica Tarimul izvoarelor (1968) si Frumoasa risipa (1980). Teohar Mihadas e un poet cu dictiunea solemna, revalorificind structurile prozodice ale traditiei literare si asumindu-si misiunea poetica in temeiul unei viziuni orfice a creatiei.
Venit de timpuriu in contact cu poezia si cultura romana, pentru care multi dintre vorbitorii dialectelor sud-dunarene aveau aproape un cult neconditionat, Teohar Mihadas accepta o data pentru totdeauna structurile traditionale.
O solemna tinuta de mag exilat purtind in suflet geografia Macedoniei natale avea inca de la inceput poezia sa. Postsamanatorismul, in nota caruia debuteaza editorial cu Ortodoxie pagina (1941), va aparea ca achizitia de expresie cit se poate de fireasca, pe fondul unei protoetnii. Formatia culturala ii insufla de la bun inceput lui Teohar Mihadas crezul artistic vazut ca o exaltare a temeiurilor de traditie. In toate culegerile sale de versuri (Tarina serilor, 1967; Reminiscente, 1969; Trecerea pragurilor, 1972; Elegii, 1975; Nimburi, 1977; Piinile punerii nainte, 1979; In lumina inserarii, 1982), coexista si se continua de la una la alta citeva teme principale, in interiorul carora nu se sesizeaza nici o evolutie: „chemarea strabunilor", intr-un Panteon ce-i contine laolalta pe cei eleni si pe cei geto-daci („Prin voi descind si-n voi ma readun/ Strabuni inzapeziti de amintire"), elogiul pamintului roditor si tezaurizator („Pamint din oseminte format si framintat/ Din singele strabun si din sudoare"), istoria revoluta, continuitatea traditiilor, prezenta iubitei etc. Iar toate acestea graviteaza intru complerrlen-tarizarea figurii de rapsod a poetului instalat demiurgic la originea cintecului. Poetul elogiaza sau se „indurereaza" radical, foarte rar accepta stari intermediare.
Poezia lui presupune cu necesitate altitudine si magnificenta, isi asuma largi cuprinderi si debordeaza energie. Temperamentul de baza este in oximoronul credincios-pagin, varianta de damnatie a unui suflet „mare", cu necesitate muncit „pagineste", barbar in infernul conceperii creative. Interogatia si exclamatia isi trec una alteia cadenta, metrica urcind generos spre dubla septima; in faldurile somptuoase ale limbajului, suflul retoric produce miscari de aparente comparabile cu cele tectonice.
Suna uneori ca bronzul vechi vocabulele apasate si sugestive ale lui Teohar Mihadas, cuvinte resuscitate cu autentica voluptate a bunului cunoscator de limba romaneasca. Iar dupa obirsii, stihii, daimoni, spade voievodale, genuni s.a., o metafora ca „hribaria noptii" sau o neasteptat de suava sonor „preluca" fac variatie de tensiune. Sint folosite multe din motivele mitologiei sau istoriei vechii Grecii, dar intr-un context mai general, in care istoria insasi furnizeaza material de evocare. La Teohar Mihadas latura parnasiana este doar aparenta, caci poetul trateaza temele mai degraba in maniera disertatiei clasice. Aflam acelasi principiu monografic, tema de compozitie ingenios largita, si in poeziile cu fundal fabulos mitologic, si in disertatiile despre copaci, haiduci sau limba romana. in barocul imagistic al unor taceri „teurgice", alinturi „euharistice", arderi „atanazice", se simte mai degraba resurgenta clasicista pe latura cultista, prelungita la noi, dupa Ion Barbu, pina in formele heteroclite ale avangardei. Uneori, asemeni lui Tonegaru sau Stelaru, poetul devine un „tavernal" curios de experienta simbolurilor. Dar cea mai mare atractie o exercita asupra lui dialectica argheziana, scenariul launtric al contrariilor, interioritatea dramatizata.
Iata o strofa amintind argheziana punere in pagina a poemului intre doua nopti:
„Aduna-te-aproape taci si asculta:
E noaptea straveche, clipa oculta.
Hublou se deschide-n oceanul din mine,
Si-o umbra se-ndeamna
Sa-mi umple-ncaperile
Si sa ma lumine". |
Si mai compact e fondul imageriei romantice: „icoana visului" se involbureaza de imagini ale solitudinii si dezolarii sau de trairi plenare, destinul exorabil melancolizeaza prezentul. Neistovitul „filon al amintirilor" alimenteaza o deznadejde nu atit resemnata, cit vitala, contrariata. Elementele ce ar particulariza amintirea trec aproape intotdeauna in plan secund, mai importanta fiind starea capabila sa le reinvie. Este riscul de monotonie: tema se supradimensioneaza. Exista o maiestuoasa oficiere si in poemele erotice, unde barbatul are aproape totdeauna o tumultuoasa initiativa, iar femeia adorata ramine imobilizata in clestarul unor imagini ce o abstractizeaza. Poezia cu tenta filosofica ezita, la Teohar Mihadas, intre concept si simbol, dar, scoasa din regimul imaginilor arborescente, de multe ori isi ofileste sevele. Numeroase poezii sint concepute in metrica populara, cele mai putine in vers liber. Teohar Mihadas este continuatorul unui spirit de clasicitate si rigoare niciodata de tot abandonat in lirica romaneasca, care s-a imbogatit formal si tematic de la mai toate experientele literare ale acestui veac. Multe reusite ale poetului suit in genul poeziei civice si de exaltare a patriotismului; sunetul este autentic, neconjunctural. Autorul Reminiscentelor are simtul nuantelor, el situeaza creatia in aura festiva a finitudinii concepute nu doar ca mestesug, ci ca statut de prestanta.
Aceeasi bogata limba de artist a retinut atentia si la aparitia volumului de proza Tarimul izvoarelor (1968), amintirile poetului din copilaria si reala si mitica. „Limba inflorata si ceremonioasa, nu rareori de o neascunsa pretiozitate, are o viata de sine statatoare ca limba lui Odobescu ori Mateiu Caragiale", comenta Nicolae Manolescu. Ciclul va fi continuat cu Frumoasa risipa (1980), unde se relateaza despre anii de scoala in Transilvania. Apartinind in egala masura creatiei si memorialisticii, cele doua volume constituie o placuta lectura.
OPERA:
Ortodoxie pagina, Bucuresti, 1941;
Tarina serilor. Bucuresti, 1967;
Tarimul izvoarelor. Bucuresti, 1968;
Reminiscente, Bucuresti, 1969;
Trecerea pragurilor. Bucuresti, 1972;
Elegii, Bucuresti, 1975;
Nimburi, Cliij-Napoca, 1977;
Piinile punerii nainte. Iasi, 1979;
Frumoasa risipa, Cluj-Napoca, 1980;
in lumina inserarii. Bucuresti, 1982;
instelatele oglinzi. Cluj-Napoca, 1984;
inaltele acele vremi, istorisire, Cluj-Napoca, 1987;
Orfica tacere, Cluj-Napoca, 1988.
|
REFERINTE CRITICE:
N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 2, 1968;
I. Oarcasu, Prezente poetice, 1968;
M. Mincu, Critice, 1969;
D. Cesereanu, in Tribuna, nr. 13, 1969;
L. Raicu, in Romania literara, nr. 19, 1969;
D. Micu, in Romania literara, nr. 28, 1969;
T. Tihan, in Steaua, nr. 4, 1969;
V. Igna, in Tribuna, nr. . 1972;
M. Iorgulescu, in Luceafarul, nr. 47, 1972;
H. Candroveanu, Alfabet liric, 1974;
L. Raicu, in Romania literara, nr. 24, 1975;
I. Marcos, in Echinox, nr. 6, 1975;
E. Simion, in Luceafarul, nr. 41, 1977;
V. Felea, in Tribuna, nr. 51, 1977;
P. Poanta, Radiografii, 1978;
idem, in Steaua, nr. 12, 1979;
A. Popescu, in Steaua, nr. 5, 1979;
Sultana Craia, in Luceafarul, nr. 28, 1980;
P. Poanta, in Steaua, nr. 12, 1980;
H. Candroveanu, in Astra, nr. 6, 1982;
P. Poanta, in Tribuna, nr. 16, 1983;
N. Steinhardt, in Steaua, nr. 3,1983;
V. Tascu, in Steaua, nr. 12, 1984;
Z. Sangeorzan, in Cronica, nr. 9,1984;
M. Papahagi. in Tribuna, nr. 2,1985;
P. Grigore, in Astra, nr. 5, 1985;
N. Steinhardt, in Steaua, nr. 1, 1986;
L. Ulici, in Astra, nr. 5, 1986.
|
