Teodor Scortescu biografia
Teodor Scortescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
SCORTESCU Teodor, se naste la 14 ian. 1893, Iasi -m. ? (dupa 1946, in Italia).
Prozator.
Fiul functionarului Alexandru Scortescu si al Paulinei (n. Orasanu). Liceul Internat din Iasi, unde urmeaza si Facultatea de Drept, absolvita in .
Diplomat de cariera, incepind din 1920, perindindu-se pe la legatiile din Istanbul (1921), Atena (1922), Ankara (1928), Helsinki si Riga (1930-l936), Praga (1937), Berna (1939), Ambasada Romaniei la Vatican (1940); consul general al Romaniei la Istanbul (1942); ministru plenipotentiar, insarcinat cu afaceri ad-interim pe linga guvernul Italiei in 1944; nu se mai intoarce in tara in 1945, cind este rechemat, iar din 1946 este considerat demisionat; biografia sa ulterioara, derulata in Italia, a ramas necunoscuta. A debutat cu poezii (doua sonete), in Viata Romaneasca (nr. 3,1914), iar in intervalul l-20 iul. 1916 publica in foileton in revista
Capitala nuvela Salonul unde se gfndeste, prefigurare a romanului Concina pradata (1939). A incercat sa-si consolideze cariera de scriitor ca dramaturg, dar dintre piesele sale (Mirajul Alpilor. Arta iubirii. Tanti Viorica, Cobaiul), figurind in mai multe stagiuni din repertoriul Teatrului National din Iasi, doar prima apare in Viata Romaneasca (nr. 9, 1921), tradusa din limba franceza. Prezente putine in presa culturala a vremii. Tot in Viata Romaneasca mai publica nuvela intr-o temnita, in nr. 12 din . in Revista Fundatiilor Regale, nr. 4 din 1938, ii apare sub titlul Fum un grupaj de aforisme. Poezia a fost o veleitate a inceputului, teatrul - o ambitie nerealizata a maturitatii, dai' proza este adevarata lui vocatie.
Publica in-vol. doar Popi (1930) si Concina pradata (1939). Diplomatia de cariera, cu dese calatorii si contacte la nivel inalt, va fi consolidat dispozitia temperamentala a omului spre rafinament, discretie si sobrietate, calitati ce au trecut apoi in stilul scriitorului.
Exotismul subiectului, romantiozitatea si lirismul edulcorat sau efeminat, un calm al timpului strabatut de un fior imperceptibil de mister, dezabuzarea erotica, farmecul desuetudinii vor defini de fiecare data paginile scriitorului. Prozatorul se va arata tot timpul complice cu snobismul si mondenitatea personajelor sale. Popi (1930) este, in definitiv, povestea unei cuceriri amoroase. Micul roman a placut lui Ibraileanu , probabil datorita intrigii simple, condusa cu iscusinta si economie de mijloace, gratie analizei fine a sufletului feminin si ritmului alert, fara lungimi dar si fara precipitare si ezitari. Pe fondul luptelor dintre regalisti si republicani (mai exact, dintre partizanii regelui Constantin si cei ai lui Venizelos), soseste la Atena, intr-o misiune de relatii bancare, un roman intreprid, patimas si inteligent.
Intimplarea face sa o intilneasca pe suava Popi, de o frumusete matura si cu un temperament infocat, mediteranean, in politica, dar solitara, romantioasa si sensibila la sceneria medievala a curtoaziei. indragostitul si-l asociaza pe levantinul Spyros Valasinos pentru un program de serenade la geamul iubitei, insa acesta isi depaseste atributiile. Sigur pe sine, bucuresteanul joaca atunci ultima carte, punind fata in fata, ca pe doi adversari intr-o intilnire nedorita, fanatismul lui Spyros, venizelist aprins, si fanatismul lui Popi, constantinista ardenta; din aceasta infruntare primul iese infriht si e nevoit sa paraseasca „scena'. Abil, „veneticul" cistiga duelul, plasindu-se de partea constantinistei, din interesul dictat de asedierea dealului Lykhabet unde trona castelul rivnitei. „Politica e mai tare decit flirtul cu romante" -sublinia intr-o cronica Paul Zarifopol . G. Calinescu aprecia „matura eleganta", „comedia gratioasa de un idilic sincer" si „suava portretizare a eroinei, la care fanatismul politic apare ca o nota temperamentala, ca o unica salbaticie pigmentind frumusetea".
Fata de Popi, Concina pradata (1939) are o mult mai bogata tesatura epica, in care sint angrenate numeroase personaje, unele numai cu aparitii episodice. Lipseste insa caligrafia intrigii de acolo. A ramas miza pe un acelasi substrat romantios, desuet cu buna stiinta. Cronica unui Iasi de la 1910 restituie, cum scria Mihail Sebastian , „dubla comedie, a provinciei si a epocii, amindoua demodate". Fata de vitalismul erotic al prozei unor Felix Aderca sau Mircea Eliade , in Concina pradata avem situatia erosului obosit, lasciv, aproape bolnav. Teodor Scortescu mizeaza pe filtrul livresc al decadentismului irigat de o fina ironie. Tinarul Vlad, naratorul propriei debusolari (o naratiune la persoana intii era si Popi), frecventeaza salonul Vodis, dupa ce fusese cooptat de „agentul" Ghencea, si se indragosteste de patroana, senzuala Sylvia, venita in Iasi de la Paris, cu maniere elegante si manii ce stirnesc opinii contradictorii. Pasiunea lui Vlad intra intr-o faza dubitativa, cind acesta afla aventurile amantei, si trece printr-o criza de gelozie. Concina pradata e romanul unei iubiri aristocratice, de inalta societate. Amorul are nevoie vitala de un „peisaj" adecvat. Cadrul il da viata mondena ce se instaleaza confortabil in prim-planul romanului, in avanscena, intrigii amoroase, ce se vrea discreta, raminindu-i culisele; dar de acolo conflictul razbate spre public, iar personajele ce joaca cu fata spre sala se intorc din cind in cind, nepoliticos, spre fundul scenei, sugerind ca acolo se petrece ceva nepermis si trezind curiozitatea.
Caci romanul de acest tip are desfasurare scenica (in Popi simplificarea dramatica era si mai evidenta), iar personajele adopta un comportament cu o vadita nota de teatralitate. Vedetele au rol dublu: unu] cuminte si conventional pe scena vietii sociale, in care se straduiesc sa-si pastreze onorabilitatea, altul tainuit in culise, dar eliberat de conventii si rutina. Teodor Scortescu stie sa dea farmec acestei duplicitati numai cind e vorba de Sylvia Vodis. Atmosfera generala e de libertinaj, mondenitate, snobism provincial si artificialitate a unui roman „fin du siecle" mult intirziat. Din toata aceasta tesatura de materii diverse se detaseaza insa chipul Sylviei, un suflet complicat, cu lumini si umbre, un amestec curios de tainuiri si epatare, arghirofilie si risipa, delicatete si usuratate, capriciu si devotament - toate topite in aliajul unei poze aristocrate, imbinind finetea, sentimentalismul, naivitatea si senzualismul. Aspectul de „roman pedagogic" da cartii o nota de falsitate. Marta, sora doctorului Geana, tine sa-l indrepte pe Vlad pe o alta cale. Ea crede ca vecinatatea Sylviei il pastreaza intr-o atmosfera de mediocritate si ii impune o schimbare de optica si atitudine. Concina pradata incepe din punctul in care se termina Popi.
Acolo contau preparativele si strategia asediului galant si perseverent, aici amantul isi are pe deplin cucerita pozitia, iar povestea este a destramarii unui amor monden, de altfel fara sorti de dainuire si trainicie. Rivna adulterina a tanarului ajunge la satietate si apoi la disperare, dindu-i, progresiv, un acut sentiment al mediocritatii si provocind timpuriu criza intrarii in maturitate. Cu talentul de nuvelist, verificat in linearitatea si caligrafia intrigii din Popi (care ramine performanta sa), Teodor Scortescu incearca in Concina pradata structura mai complicata a romanului (care cerea o alta inzestrare) si, ca in majoritatea cazurilor de acest fel, rezultatul nu mai este la inaltimea prozei din genul scurt. Avem in Concina pradata formula unui roman „decadent", dar nu atit prin rafinamentul artei, cit prin starea de spirit si aliajul de romantiozitate si lirism, mondenitate si licentiozitate. Peste toate acestea autorul a lasat sa filfiie aripa ironiei -o ironie fara exagerari si insistente, abia perceptibila.
OPERA:
Popi, Bucuresti, 1930;
Concina pradata, roman, Bucuresti, 1939;
Concina pradata, ed. ingrijita si pref. de I. Simut, Cluj Napoca, 1982.
|
REFERINTE CRITICE:
G. Calinescu, Istoria;
Perpessicius, Opere, IV, 1971;
Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, I;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 31, 1982;
Aristarc, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 1, 1983;
M. S. Radulescu, in Cronica, nr. 31,1988.
|
