Stoica Ludescu biografia
Stoica Ludescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
LUDESCU Stoica, se naste la c. 1612 - moare in c. . C
ronicar. isi ia numele de la mosia Ludesti din Dimbovita.
Serban Cantacuzino il face judecator al scaunului de Tirgoviste (1680). Se numeste pe sine „batrina sluga", omul de casa al Cantacuzinilor, imbratisind cu ei epocile de glorie si prabusire: astfel, Grigore Ghica il tine inchis timp de doi ani de zile. Un carturar marunt, socotit continuatorul Letopisetului cantacuzinesc (Istoria Tarii Rumanesti de cind au descalecat pravoslavnicii crestini) de catre N. Iorga. C Giurescu, D. Onciul, C. C. Giurescu, N. Cartojan, S. Puscariu. Letopisetul eaga intre ele vechi anale: Viata patriarhului Nifon de Gavril Protul, poema lui Stavrinos, cronica rimata a lui Matei al Mirclorsi relatarile unui contemporan al lui Matei Basarab. partea originala fiind aproximata a cuprinde intervalul de timp dintre ultimul an de domnie a lui Matei Basarab si anul 1688.
Letopisetul cantacuzinesc, cum a fost denumit de catre cercetatori, este. ca toate cronicile muntene. o relatare violent partinitoare, lipsita de orice umbra de obiectivitate.
Nu este o polemica, ci un pamflet, caci primeaza nu demonstratia, ci imprecatia. Desigur, rezultatul este o lipsa de schelet etic si o lipsa de logica in acuze - aceleasi acte fiind laudate sau infierate in functie de faptuitor.
Mihnea este astfel condamnat pentru ca lupta impotriva turcilor, iar boierii tradatori sint admirati fara rezerve. Sintem, dupa cum vedem, foarte departe de perspectivele filosofice si morale ale cronicarilor moldoveni, de fapt foarte departe de orice incercare de rupere din clipa si concret. Mai mult, cronicarul se cufunda cu voluptate in propriile-i umori negre, se lasa dominat de ranchiunele-i nedomolite si, intors mereu asupra propriei minii, moaie pana numai in venin. Adevarat insa. efectele literare sint deseori remarcabile. Inegal - tern cind relatarea nu implica pasiuni, raspindind focuri de artificii cind se pun in miscare calitatile de pamfletar - Letopisetul cantacuzinesc cuprinde citeva pagini de mare savoare: „Sa povestim si de Constandin. ce era la Gligorasco-voda vel-pahar-nic, sin Radului armasul Varzariul. fiind si el amestecat cu singele lui Constandin postelnicul, precum era invatat la tata-sau. Ca adevar cum nu se poate face den maracine strugure si den rug smochine, asa nu sa poate face den neamul rau, bun; ci den varza cea rea, ce-i zic morococean, au iesit fie-sau si mai moroco-cean el. Ca au luat acolo, la acel razboi plata, cazind intr-o tina, tins, ca un ciine ucis.
Saminta acestor nelegiuiti si indraciti s-ar cadea, ce ar fi parte barbateasca, sa sa scopeasca, ca sa nu mai rasara mustar si ardei, ci sa se topeasca si sa sa conceneasca.".
Cronicarul este un incrincenat, cu pana vibrind de blesteme, pe al carui chip nu se iveste nici un zimbet. Exista o candoare a imprecatiei, o naivitate a atacului, pe care cititorul de azi o sesizeaza. Lipsa de rafinament a loviturilor, furia dezlantuita, oarba, fara autostapinire. ratindu-si deseori tinta, trec, in mod paradoxal, spre o violenta verbala in sine, spre un spectacol al cuvintului tulburat, care se detaseaza de persoana, de timp si loc. Acesta este de fapt drumul pamfletului de totdeauna si pe intemeietorul genului in literatura noastra aici trebuie sa-l cautam. Portretele celor doi boieri, Ghinea vistierul, zis Tucala. si Radul armasul, zis Varzariu, sint antologice in literatura noastra: forta plastica in gradatii de negru, capacitatea de transfigurare ne aduce sub ochi intruchiparea unor iasme ale Apoca-lipsci. Din cele doua porecle, adevarate nume de duhuri rele. se desfasoara caracteristicile demonice ale personajelor. Primul ispiteste si atrage pe domn la patima pentru arginti si, o data ajuns la putere. isi vadeste adevarata fata de mesager al raului. Al doilea este un demon al cruzimii, ucigind viclean, in taina, sau prigonind si torturind.
Imaginea evolueaza si ea. nu fara contributia constienta a autorului, de la sarcasm la groaza, caci Tucala si Varzariu] se dovedesc a fi un lup si un sarpe ai infernului. Asadar, cronicarului nu-i lipseste deloc arta discursului. El stie sa ridice esafodaje complicate, cu savante ritmuri interioare, cu simetrii de intonatii, dovada lungul paragraf al plingerii mortii lui Constantin Cantacuzino: „O, diavo-le, raul pizmas al neamului omenesc, cum pre-lastisi pre Gligorie-voda de omori pre Constandin fara judecata, fara vina nimic? Iar tara toata plingea pre Constandin postelnicul, ca au pierdut un stilp mare care au sprijinit toate nevoile tarii. Plingu-l si saracii, ca si-au pierdut mila; plingu-l carii au avut de la el multa cautare: plingu-l si paginii, si crestinii, si toate tarile care l-au stiut si carii nu l-au stiut, ci numai de numele lui au auzit, pentru multa intelepciune si bunatate ce facea in toate partile." Paragraful ar merita sa fie analizat ca un model de discurs retoric. Firesc, cronicarul are o viziune sumbra asupra existentei. O putere razbunatoare pedepseste in chinuri pacatele omenesti.
Adevarat, Stoica Ludescu are anume sadism enu-merind cu delicii chinurile pacatosilor. Torturi, molime, crime, maceluri - totul este parca rezumat in acea imagine sintetizatoare a unui fluviu al mortii cu apele ingreuiate de lesuri omenesti; „Atuncea nemtii fiind foarte turburati, mai virtos pentru acei ghenaralesi mari, au taiat pre turcii toti si cadinele lor, si mari, si mici. Perit-au si crestini multi, fiind cu dinsii amestecati. Si toate trupurile lor le-au tras la marginea Dunarii pina au maturat toata cetatea de spurcaciunea lor. Si nici asa nu i-au lasat, ci i-au infasurat cite 2 si cite 3 la o sfoara si i-au inecat in Dunare, inotind trupurile lor, cit la multe locuri sa stringea multime de trupuri, de sa facea naglabie, cit si apa mult sa oprea. Si asa s-au preumblat acele trupuri fara caice, pin'ce vor fi dat si in Marea Neagra." Dar nici un moment cronicarul nu incearca sa se detaseze, sa priveasca de sus acele cumplite vremi.
El nu este nici carturar, nici intelept, si nu numai ironia lui Miron Costin este la considerabila distanta, dar insusi pamfletul lui Ne-culce pare, in comparatie cu otravurile Letopisetului cantacuzinesc, o feerica parada bonoma. Si asta pentru ca aici lipseste cu totul simtul umorului, nici o clipa existenta ca spectacol nu-l retine pe autor. Ceea ce se desfacea acolo intr-un evantai pitoresc si colorat, aici se revarsa numai in smoala si pucioasa. Autorul este monocord, dar atunci cind acea unica struna vibreaza, sunetul ei merita sa fie ascultat.
OPERA:
Magazin istoric pentru Dacia, IV, 1846, V, 1847: Istoria Tarii Rumanesti de ia 1290-l690 (Letopisetul cantacuzinesc), ed. critica de C. Gre-cescu si D. Simonescu, Bucuresti, 1960;
Cronicari munteni, ed. ingrijita de M. Gregorian, studiu introductiv de E. Stanescu, Bucuresti, 1961. |
REFERINTE CRITICE:
N. Iorga, Ist. lit. rom., II;
N. Cartojan, Istoria, III;
Al. Piru, Literatura;
G. Ivascu, Istoria;
D. H. Mazilu, Cronicarii munteni, 1978.
|
