Sorin Titel biografia
Sorin Titel opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
TITEL Sorin, se naste la 7 dec. 1935, comuna Margina, judetul Timis - moare in 17 ian. 1985, Bucuresti.
Prozator si eseist.
Fiul functionarului Iosif Titel si al Corneliei (n. Craciunescu).
Liceul „Coriolan Brediceanu" din Lugoj (1945-l948), continuat la Caransebes (1948-l953), unde isi sustine si bacalaureatul. Facultatea de Filologie din Bucuresti, sectia limba si literatura romana (1953-l956). Urmeaza un an la Cluj (1957), intrerupind apoi studiile pentru a se reinscrie la Bucuresti, fara frecventa (1960-l962). Examenul de'statin . intre 1957 si 1961 e prof. suplinitor in comuna Cirpa, judetul Caras-Severin. Dupa obtinerea licentei, redactor la revista Orizont din Timisoara (1962-l971). Din 1971, redactor la revista Romania literara. Bucuresti.
Debuteaza la Tribuna (1957); colab. intense la Orizont si Romania literara cu proza mai ales, art. de critica literara. Debut editorial in 1963 cu volum de povestiri Copacul; alte proze de mica intindere in Valsuri nobile si sentimentale (1967). A publicat nuvele (Reintoarcerea posibila, 1966; Dejunul pe iarba, 1968; Noaptea inocentilor, 1970; Mi-am amintit de zapada, 1973) si romane (Lunga calatorie a prizonierului, 1971; Tara indepartata, 197'4; Pasarea si umbra, 1977; Clipa cea repede, 1979).
Este autorul unui eseu despre proza lui Melville (Herman Melville, fascinatia marii, 1975); o prima selectie de art. critice Pasiunea lecturii, . A prefatat volum de Romulus Fabian, Adam Miiller Guttenbrun, Al. Simion, Vari Attila, precum si de Josephine Johnson si Malcolm Lawry. Romanul Lunga calatorie a prizonierului (1971) a fost tradus in Franta, Ungaria si Polonia. Premiul Uniunii Scriitorilor pe . Spirit cultivat, lucid si ambitios, Sorin Titel este cel care, in proza noastra, a tras cel mai mare folos din contactul cu noul roman, luind ceea ce trebuie dintr-o formula epica pindita, prin repetitie, de sterilitate si a adaptat ceea ce a invatat la romanele lui. Rezultatul este remarcabil, opera sa impunind un stil original si un univers epic usor de diferentiat in geografia imaginara a literaturii postbelice.
Primele povestiri ale lui Sorin Titel (Copacul, 1963; Reintoarcerea posibila, 1966; Valsuri nobile si sentimentale, 1967) sint in spiritul lui Alain Foumier si Saint Exup6ry: proza cu inflexiuni lirice, concentrata si simbolica. O tema razbate prin ele: descoperirea adolescentei si, in cartile de mai tirziu, despartirea de adolescenta. Scriitorul vede si judeca lumea din perspectiva acestei virste, viata fiind la el o prelungire sau o tradare a adolescentei. Sorin Titel a debutat o data cu N. Velea , George Balaita si alti povestitori de la inceputul anilor '60 si, ca si ei, scrie despre copiii care descopera cu mirare lumea obiectelor. in acelasi timp, o atentie speciala are prozatorul, inca de la debut, pentru psihologia senectutii. Povestirile si romanele lui sint pline de batrini care isi aduc aminte de viata de altadata si privesc cu resemnare cum ce-i mindru si frumos se duce. Povestirile sint totusi minore si substanta lor, dependenta de gindirea literara a timpului in care au fost scrise s-a invechit. Ca sa-l descoperim pe adevaratul prozator trebuie sa mai asteptam putin. Reintoarcerea posibila (1966) e un mic roman pe tema singuratatii creatorului.
Se vede deja aici tendinta de a renunta la cronologia liniara si de a introduce in naratiune, dupa o sugestie luata din cinematografie, mai multe planuri de perceptie si mai multe voci narative. in limbajul lui Sorin Titel, aceasta inseamna ca gindurile personajelor o „iau oarecum razna" in timp si spatiu. Doi frati, Stefan si Dan, stau de vorba, duminica, intr-un oras provincial si ei sint napaditi de imagini vechi. Sorin Titel are de pe acum predilectie pentru destinele proiectate in trecut. Cam tot ceea ce se petrece in cartile lui se petrece in alt timp. Prezentul nu e decit treapta de sus a unei scari cufundate in ceata timpului. Dan, elev, il admira pe fratele sau, pictor singuratic in cautare de adevar. Naratorul este in preajma lor, ii spioneaza si, din rasfat sau din oboseala, se opreste si se adreseaza direct cititorului pentru a-l pune la curent cu problemele dificile ale naratiunii. Un prim semn (sintem in 1966) ca estetica romanului devine o tema a romanului. Stilul capata si mai mare acuratete in Valsuri nobile si sentimentale (1967), volum care incheie perioada de ucenicie a lui Sorin Titel. Sint aceleasi teme, dar tratate cu mai mare siguranta. Naratorul este, in continuare, un copil. El observa lumea din jur, moartea si nasterea, si relateaza cu vocea inecata de duiosie. Mai toate aceste fragmente vor fi reluate sub alta forma in Tara indepartata (1974) si romanele ulterioare. Se vede limpede, inca de pe acum, ca prozatorul are un univers (un spatiu) uman pe care il descrie prin reluari succesive. Povestirile aduc primele elemente. Sint imagini disparate, momente din viata unei comunitati stravechi, cu obiceiuri si legi morale proprii. Sorin Titel introduce discret si un limbaj specific. Naratorii vorbesc in limba lor si unele apasari dialectate dau culoarea locului. Stilul este linistit si sigur, povestirea nu are elemente de prisos. Sint, in Valsuri nobile si sentimentale si naratiuni care ies din universul rural.
Ele nu au insa savoarea si autenticitatea celor dinainte. Merita, totusi, sa fie luate in seama ca exercitii pentru opera viitoare. Cu Dejunul pe iarba (1968) si Noaptea inocentilor (1970) proza lui Sorin Titel merge in chip mai hotarit spre parabola si onirism. Pina acum dominanta a fost notatia simbolica, transfiguratoare. in micul roman Dejunul pe iarba naratiunea rastoarna direct cronologia si epicul se dizolva intr-o notatie difuza si lenta. Preocuparea cea dintii a autorului este pentru scriitura. Romanul are patru parti si fiecare este scrisa intr-un anumit fel. E intii stilul prozei obiective (descrierea familiei), vine, apoi, prezentarea fragmentara, mai bine zis rememorarea copilariei prin scene disparate, gesturi imaginare care se invalmasesc si se intind la suprafata textului ca o solutie uleioasa. Urmeaza aventura naratorului (o aventura erotica) trecuta, iarasi, prin filtrul rememorarii si, in fine, o abolire a trecutului in naratiune si o revenire la prezent: sint infatisate ultimele evenimente intr-un stil insa, daca-l putem numi astfel, al instrainarii. Sorin Titel face in Dejunul pe iarba un experiment care, in unele privinte, aminteste de noul roman. Simpatia lui pentru individ si credinta ca proza nu poate ignora viata simpla si fundamentala il impiedica sa ramina insa in aventura scrisului. Noaptea inocentilor (1970) si Lunga calatorie a prizonierului (1971) indica in chip mai direct lecturi aprofundate din Kafka si, in genere, din proza parabolica. Decorurile sint mai sumbre, apare sentimentul de angoasa. Un individ se trezeste in fiecare dimineata intr-o camera necunoscuta, mereu alta. Singura lui grija este ca vecinii sa nu afle nimic (Dimineti ciudate). Un tinar „uritel si slabut" aude un strigat ingrozitor intr-o cladire si vrea sa afle ce se intimpla. Rataceste ca eroul lui Kafka intr-un labirint de camere si nu descopera nimic. Proza, densa, bine lucrata, inregistreaza un cosmar trait in stare de luciditate (Strigatul)- Cea mai kafkiana si cea mai onirica dintre povestirile din Noaptea inocentilor este Tineretea lui Aldo. Aldo aterizeaza cu o parasuta intr-un oras si trece prin fel de fel de intimplari tragi-comice.
Trei domni cu palarii negre cu boruri tari si cu cite o umbrela rosie in mina il urmaresc, un grup de politisti invesmantati in rosu intoneaza Gaudeamus igitur Lui Aldo i se face operatie la ochi si operatia nu reuseste.
Aldo ramine orb ca o statuie. E asezat, de altfel, pe un soclu in parc. Simbolurile nu sint limpezi si impresia, la lectura, este ca prozatorul complica enorm o tehnica de a nara piua ce singele viu al emotiei se scurge. in Lunga calatorie a prizonierului (1971) parabola este profunda. Cartea a fost tradusa in frantuzeste si a avut succes. Sorin Titel descrie, in stilul din Procesul, calatoria fara capat a unui detinut si a insotitorilor lui. O trecere prin labirint, o ispasire adinca, un individ culpabil care greseste mereu drumul. Romanul infatiseaza aceasta bijbiire in timp si spatiu, iama si vara, ani in sir, intr-o succesiune rapida de anotimpuri si situatii. Pare o initiere in moarte, o calatorie prin micul infern insotita de o lenta depersonalizare a individului. La inceput, paznicii sint cruzi si—I supun pe prizonier la probe teribile. il obliga sa mearga, pe frig, dezbracat si acesta, inlemnit, spune cu blindete: „ma cam ia cu frig". Cuvintele sint intelese anapoda si prizonierul este gasit mereu vinovat. „Va iubesc - striga el biblic -va iubesc ca pe fratii mei", iar insotitorii traduc: „Ne uraste ca pe dusmanii lui" Faptele se desfasoara la inceput in planul realului, apoi, prin aglomerarea de imprecizii, aluzii, observam ca am intrat deja in plin simbol. Romanul vorbeste, in fond, despre frica si depersonalizarea omului in imperiul fricii. Tara indepartata (1974) deschide un ciclu de romane care, fara a avea aceleasi elemente de intriga si tipologie, se misca in acelasi spatiu socio-moral si impune in cele din urma, un univers uman diferentiat. Sint cele mai solide carti ale lui Sorin Titel si unele dintre cele mai originale aparute la noi dupa razboi, in Tara indepartata (tara, desigur, a copilariei si a adolescentei), naratorul principal este Andrei - „acel baietas slabut, care strabatea, tremurind de frig, acele vremi pline de entuziasm". Sint primii ani de dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar, potrivit unei strategii pe care o cunoastem din povestirile anterioare, timpurile si modurile narative se amesteca. Intr-o pagina se aud doua sau chiar trei voci. Verosimilitatea faptelor este pusa in discutie de mai multe ori si, tot de atitea ori, intarita prin noi dovezi. Din acest caleidoscop de istorii marunte se desprinde imaginea unei lumi vechi agresate de evenimente. O ceata de scolari asteapta intr-o gara minuscula de provincie trecerea trenului. Mamele -croitorese, pilarite, taranci corpolente -vorbesc intre ele despre profesori, copii si intimplari din viata lor. Andrei, care asculta atent, are propriile amintiri. Doamna Binder, sotia directorului de fabrica, da tonul modei in mica localitate si organizeaza petreceri cimpenesti. Doi dintre copiii ei mor in urma unui bombardament si femeia nu-si mai gaseste rostul. Dupa citva timp, pleaca si se spinzura intr-un hotel. Fiul cel mic da o varianta asupra curioasei si tragicei mame. Frau Lise, care petrecuse multi ani in deportare, propune alta versiune. Ea incurca putin evenimentele si, de la un punct, nu se mai stie despre ce moarte e vorba.
Eva Nada, specialista in sosuri si muraturi, se duce la invatatorul Dragutoiu sa-i scrie baiatului Ionel, dar nu e in stare sa dicteze decit doua vorbe curioase: „Saraca Lina". invatatorul nu stie ce sa zica si, la urma, tot ea se supara. Este personajul cel mai bine conturat in roman. Tara indepartata este, in maniera lui, un roman substantial. El reconstituie o existenta colectiva (T. nu are propriu-zis eroi principali) din micile intimplari si impune o lume tragica si frumoasa, pierduta in memoria unui copil. Nimic senzational nu se petrece nici in Pasarea si umbra (1977): un taran moare si sotia lui, imbatrinind, povesteste la nesfirsit (intr-o suita de fragmente care dau sentimentul discontinuitatii vietii si al efortului depus de individ de a trece peste fatalele rupturi) imprejurarile acestei morti.
Faptele se petrec in alt timp, de aici imaginea lor aburoasa, pauzele memoriei. Linga acest plan epic exista altele, desfasurate in fata si cu complicitatea cititorului. Sarcina pe care teoreticienii noului roman o pun in seama lectorului productiv (aceea de a asambla si de a da un sens coerent fragmentelor), Sorin Titel o trece in competenta unui personaj-autor, arhitect al fictiunii si comentator sceptic (demolator) al ei. Se observa numaidecit in proza lui Sorin Titel intruziunea fantasticului in planul realist al naratiunii, miscarea cliseului, ambiguitatea voita a situatiilor, personajelor. Cind intervine explicatia rationala, realista, ea pare mai degraba o scuza, impresia de ambiguitate, coexistenta a planurilor ramine. Un alt mod de a tulbura miscarea normala a epicii si de a da realismului (esential in Pasarea si umbra) o deschidere spre fantastic este relatarea aceluiasi fapt in mai multe oglinzi subiective. Procedeul este mai vechi in proza, noul roman i-a dat insa o functie primordiala in structurarea (si, in acelasi timp fragmentarea) naratiunii. Exemplara este, in acest sens, istoria lui Tisu, prezentata, intii, indirect (din perspectiva altui personaj), apoi direct de catre narator si, din nou, printr-un inteligent clivaj in cronologia naratiunii, direct, dar in alt plan temporal. Personajul (spectator si, in acelasi timp, actor al propriei drame) anunta tema mare a romanului: iesirea din copilarie, descoperirea sentimentului mortii. Mai este ceva ce trebuie observat in acest original roman: proliferarea naratiunii, inmultirea celulelor epice.
Romanul realist clasic este o oglinda care se plimba de-a lungul unui drum (peste o realitate, altfel zis, constituita, stabilizata), romanul nou este o pelicula despre o realitate in stare de ebulitie. Pasarea si umbra este, prin calitatea observatiei psihologice si complexitatea tehnicii epice, un roman excelent. in Clipa cea repede (1979) tema este, ca si in romanul precedent, disparitia unei lumi, agonia lucrurilor vechi. O meditatie epica despre moarte, un univers ce sta intre real si imaginar, intr-un timp nehotarit si intr-un spatiu pe care memoria naratorilor il schimba, il „lucreaza" mereu. Sorin Titel scrie despre tarani si liceeni timizi, despre invatatori si preoti de tara, uneori intr-un rasfatat grai regional si cu un lirism care abia se stapineste, insa complexitatea naratiunii si camatea observatiei dau acestor insemnari insusirile intelectuale ale prozei moderne. Romanul are un prolog (in opt parti) si sase capitole (Ana, Gradina, Casa etc.) care nu se inteleg decit impreuna. Ele dezbat din unghiul unui personaj sau al mai multora aceeasi tema intr-o suita de povestiri progresive, proliferante.
Un narator vorbeste despre cineva (un personaj absent), apoi, deodata, personajul absent apare si incepe, la rindul lui, sa povesteasca ceva, o alta intimplare, si asa mai departe. Nusca, Persida, Comei povestesc despre domnisoara Ana, o invatatoare destoinica plecata din sat sau moarta de mult, nu se stie bine, apoi apare si domnisoara Ana care dialogheaza in vis cu parintii ei, tineri, insa faptele sint astfel prezentate incit prezenta sau absenta unui personaj nu este niciodata sigura. Povestirea o face doar verosimila. Dintr-o insemnare scurta de la sfirsitul cartii ne dam seama ca istoriile s-au petrecut inaintea ultimului razboi mondial, dar, inca o data, timpul real este relativizat de timpul epic pierdut in nisipul micilor intimplari. Retinem o prima observatie privitoare la tehnica romanului: e vorba de tehnica anvelopei, a inlantuirii progresive. Obiectivitatea, indiferenta epica nu constituie nici specialitatea, nici ambitia scriitorului. In epica lui Sorin Titel, drumul cel mai scurt dintre doua puncte nu merge in linie dreapta. Ocolul este figura retoricii sale, intoarcerea este modul lui de a lamuri o istorie. Romanul insusi este o metafora (despre trecerea si petrecerea sufletelor simple si candide), o metafora cu mai multe invelisuri, greu de rezumat, pentru ca nu exista un singur fir epic, ci mai multe, si acelea rupte, intretaiate, reluate in plan real si in plan simbolic. Nimeni, intre prozatorii mai noi, n-a scris mai bine decit prozatorul acesta banatean despre melancolia lucrurilor ce pier. Sorin Titel este un spirit cultivat si o inteligenta in febra. Asta se vede si din eseurile sale (Herman Melville, fascinatia marii, 1975; Pasiunea lecturii, 1976) bine scrise, cu disocieri fine. Pe Sorin Titel il intereseaza scriitorii care au suflet si preferinta lui estetica este pentru opera care are inima. ii plac scriitorii nordici, ii plac enorm uriasii rusi (indeosebi Cehov), citeste Moby Dick si (marturiseste el mai tirziu) cade bolnav, priveste o fotografie a lui Faulkner si se intreaba daca scriitorul poate trai numai din certitudini literare Eseistica lui Sorin Titel justifica, in buna parte, temele si gindirea epica a prozatorului.
OPERA:
Copacul, schite, pref. de D. Micu, Bucuresti, 1963;
Reintoarcerea posibila, nuvela, Bucuresti, 1966;
Valsuri nobile si sentimentale, schite si povestiri, Bucuresti, 1967;
Dejunul pe iarba, roman, Bucuresti, 1968;
Noaptea inocentilor, nuvele, Bucuresti, 1970;
Lunga calatorie a prizonierului. Bucuresti, 1971;
Mi-am amintit de zapada. Bucuresti, 1973;
Tara indepartata. Cartea I, roman. Bucuresti, 1974;
Herman Melville, fascinatia marii. Bucuresti, 1975;
Pasiunea lecturii. Timisoara, 1976;
Pasarea si umbra. roman, Bucuresti, 1977;
Clipa cea repede, roman, Bucuresti v 1979;
Femeie, iata fiul tau. Bucuresti, 1983;
In cautarea lui Cehov si alte eseuri, Bucuresti, 1984;
Melancolie, roman, Bucuresti, 1988;
Tara indepartata. Pasarea si umbra, romane, postfata de V. Popovici, Bucuresti, 1989.
|
REFERINTE CRITICE:
S. Foarta, in Orizont, iu. 10, 1966;
Gh. Grigurcu, in Familia, nr. 1, 1966;
V. Cristea, in Gazeta literara, nr. 45, 1966;
N. Ciobanu, in Orizont, nr. 11,1967;
V. Cristea, in Gazeta literara, nr. 45, 1967;
V. Sorianu, Glose critice, 1968;
M. Martin, Generatie si creatie, 1969;
M. Iorgulescu, in Luceafarul, nr. 1, 1969;
R. Enescu, in Familia, nr. 8,1970;
V. Bugariu, Incursiuni in literatura de azi, 1971;
Al. Dobrescu, in Cronica, nr. 17, 1971;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 24,1971;
V. Ardeleanu, in Steaua, nr. 2,1973;
M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 35, 1973;
G. Dimisianu, Valori actuale, 1974;
M. Iorgulescu, Rondul de noapte, 1974;
C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 8,1974;
V. Cristea, in Romania literara, nr. 21, 1974;
M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 23, 1974;
V. Ardeleanu, in Opinii, 1975;
N. Ciobanu, Incursiuni critice, 1975;
M. Ungheanu, Arhipelag de semne, 1975;
C. Tuchila, in Amfiteatru, nr. 11, 1975;
V. Cristea, Domeniul criticii, 1976;
L. Raicu, Critica, forma de viata, 1976;
L. Ciocarlie, in Orizont, nr. 8, 1976;
Doina Uricariu, in Luceafarul, nr. 28, 1976;
G. Dimisianu, Noua prozatori, 1977;
Al. Calinescu, in Cahiers roumains d'etudes litteraires, nr. 1, 1977;
I.Vlad, in Tribuna, nr. 37, 1977;
P. Georgescu, Volume, 1978;
L. Raicu, Practica scrisului si experienta lecturii, 1978;
E. Simion, in Romania literara, nr. 41, 1979;
M. Tomus, in Transilvania, nr. 9, 1979;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 41, 1979;
L. Raicu, Printre contemporani, 1980;
Ov. S. Crohmalniceanu, Piinea noastra cea de toate zilele, 1981;
L. Ciocarlie, in Orizont, nr. 25, 1981;
I. Buduca, in Amfiteatru, nr. 5, 1982;
E. Simion, in Cahiers roumains d'etudes litteraires, nr. 4, 1982;
L. Ciocarlie, Eseuri critice, 1983;
I. Vlad, Lectura romanului, 1983;
E. Simion, Scriitori, III;
C. Ungureanu, Prozatori romani de azi, 1985;
I.Cheie-Pantea, in Romania literara, nr. 27, 1986;
V. Popovici, in Orizont, nr. 23, 1987;
V. Cristea, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1988;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 24, 1988;
V. Popovici, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1989;
Ov. S. Crohmalniceanu, Al.doilea suflu, 1989.
|
