Russo Alexandru biografia
Russo Alexandru opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
RUSSO Alexandru (Alecu), se naste la 17 mart. 1819, Straseni-Lapusna - moare in 5 febr. 1859, Iasi. Prozator si memorialist.
Coboritor dintr-o veche familie boiereasca, fiu al „cavalerului" luncii Rusu si al unei rubedenii a acestuia, din neamul Donici. Studiaza in Elvetia, la Institutul,.Francois Naville" din Veraier, linga Geneva (1829-l835) si petrece un an la Viena (1835-l836).
La intoarcerea in tara, e asesor la judecatoria din Piatra Neamt (184l-l844) si avocat. Dupa Revolutia din 1848, a carei desfasurare o urmareste in Transilvania si Banat (fiind si arestat citeva saptamini de autoritatile maghiare), duce o viata de privatiuni, aproape de limita indigentei. E membru in Divanul Apelativ si pentru scurt timp director al Departamentului Lucrarilor Publice (1856).
Desi bolnav incurabil si inglodat in datorii, sprijina lupta pentru Unire, solidarizindu-se cu actiunile duse impotriva lui Vogoride. Moare la citeva zile dupa marea izbinda de la 24 ianuarie .
Desi a scris putin, iar multe din operele sale, compuse in frantuzeste, s-au publicat postum, Russo Alexandru se numara printre cei mai reprezentativi exponenti ai pasoptismului. Ideolog al specificului national, alaturi de Kogalniceanu, teoretician al folclorului si colaborator al lui Alecsandri in culegerea poeziilor populare, el se remarca pe tarimul prozei de idei indeosebi prin stralucite polemici impotriva latinistilor (Cugetari). Pe plan beletristic, Russo Alexandru se afirma in tabloul de moravuri (Iasii si locuitorii lui la 1840) si in memorialistica (Amintiri, Piatra Teiului). Prin Cintarea Romaniei (pe care i-o atribuie majoritatea specialistilor), el da o opera de inflacarat patriotism, mobilizatoare si profetica, una din cele mai patetice marturii de constiinta ale generatiei sale.
Putin cunoscut pina la 1900, cu toate eforturile persistente ale lui Alecsandri de a-l scoate din uitare, Russo Alexandru incepe sa fie asezat printre marile spirite ale pasoptismului de-abia in primul deceniu al secolului nostru, dupa studiile lui P. V. Hanes si G. Bogdan-Duica (1901) si elogioasa apreciere pe care i-o face Ibraileanu in Spiritul critic (1909). Dar inca si azi o ipoteca apasa asupra scriitorului: renumele lui in rindurile publicului larg se bazeaza pe Cintarea Romaniei, poem in proza de un ardent patriotism, care insa nu e deplin lamurit daca-i apartine in totul sau, in orice caz, nu-i ilustreaza talentul pe latura cea mai caracteristica. in adevar, lui Russo Alexandru nu-i e specific patosul declamatoriu si oracular, ci lirismul temperat de spirit critic, amestecul de efuziune si rationalism usor sceptic, ingemanarea, intr-o proportie greu analizabila, a reveriei cu luciditatea. Russo Alexandru nu pare sa fi avut ambitii de scriitor, nici sa-si fi facut iluzii. E singurul pasoptist la care numarul postumelor egaleaza aproape, sub raport cantitativ si valoric, antumele si singurul care nu si-a adunat opera in volum (o incercare in acest sens proiectata sa apara in 1843, cu titlul Moeurs moldaves, a fost abandonata din motive necunoscute). Dar, desi a scris putin si desi nu-i aflam numele printre redactorii Daciei literare ori Propasirii, Russo Alexandru poate fi considerat, alaturi de Kogalniceanu, drept unul dintre principalii ideologi ai curentului national-popular. intreaga lui activitate nu face decit sa expliciteze cu inteligenta, eleganta si talent principiile proclamate la Dacia literara si publicatiile ce i-au urmat.
Istorist, in sensul evolutionismului scolii romantice a Restauratiei, care nu admitea mutatiile nici in limba, nici in moravuri, nici in institutii, Russo Alexandru e un critic acerb al rupturii de traditie, fara a contesta insa legitimitatea adaptarii Tarilor Romane la structurile noi ale civilizatiei. Formula de echilibru pe care o cauta nu e dedusa din carti, ci impusa de experienta si bun-simt; ea se sprijina pe intuirea exacta a nevoilor si posibilitatilor, pe evaluarea obiectiva a neajunsurilor existente si a perspectivelor de viitor. Pe terenul literaturii („piinea zilnica a unui neam"), Russo Alexandru revendica in spiritul Daciei literare, oglindirea realitatilor nationale, combate cosmopolitismul („talmaciri, imitatii, cercari, desi vrednice de lauda, nu alcatuiesc o literatura"), subliniaza rolul literaturii in „imbunatatirea naravurilor si educatia obsteasca", se ocupa ocazional de regulile compunerii dramatice (tipizarea, conformitatea vorbirii cu starea sociala a personajelor etc). Meritul sau de capetenie e ca, dupa o ezitare initiala, cind pare a se ralia pozitiei heliadiste de indulgenta programatica („critica n-ar prinde deloc in epoca de astazi, caci [] inca nu avem nici nu putem avea o literatura pina mai tirziu" -l846), devine, in anii posteriori revolutiei, unul dintre literatii cei mai constienti de necesitatea incheierii epocii eroice, de confuzie a valorilor si solicitare globala a tuturor bunavointelor: „este nevoie de a intemeia critica si de a cumpani de-acum inainte bunatatile scrierilor si taria sistemelor, fiindca au trecut douazeci de ani de cind strigara cu totii scrieti bine sau rau, dar scrieti, de acum a venit timpul imbunatatirii".
Din pacate, exercitiul criticii („care bate fara crutare frazeologia, saracia ideilor, pedanteria si obiceiurile literaturilor straine") ramine la Russo Alexandru sporadic si putin exemplificat; el nu-si profesionalizeaza demersul, transformindu-l intr-un „gen literar". Singura aplicare de caracter mai sistematic o aflam pe terenul limbii. Razboindu-se cu latinistii, care voiau sa creeze un .jargon" ininteligibil maselor, prin eliminarea slavonismelor si romanizarea arbitrara a lexicului si ortografiei, Russo Alexandru aduce argumente solide, axate pe ideea ca limba e un organism viu, o realitate naturala obiectiva, independenta de vointa „fabricantilor de sisteme".
El se dovedeste un polemist excelent, de o verva scinteietoare in ridiculizarea si reducerea la absurd a adversarilor, inzestrat, in plus, cu darul formulei lapidare, esentializate, de factura maioresciana prin netezimea taioasa a expresiei: „neintelegerea intre tarani si Schiller este numai in stiinta si in nestiinta, in idei iar nu in cuvinte"; „cuvintul fie slav, fie turc, fie latin, ce se va romani, are drit de impamintenire, si numai obsteasca framintare si nevoia poate sa-i dea indigenatul, iara nu autoritatea fabricantilor de sisteme". Ca folclorist, Russo Alexandru are meritul de a-l fi ajutat pe Alecsandri, cu o rara dezinteresare, sa-si constituie faimoasa-i colectie (intre altele, pare a-i fi daruit Miorita). in plan teoretic, el a pus in lumina valoarea creatiei populare sub multiple aspecte: ca document istoric, ca instrument propagandistic, ca expresie sublimata a personalitatii nationale, ca model estetic - singurul in stare sa fertilizeze o literatura in cautare de sine insasi. Cu exceptia a doua piese pierdute (Bacalia ambitioasa, Jignicerul Vadra sau Provincialul la Teatrul National) si a Amintirilor, scrierile lui Russo Alexandru de un caracter mai accentuat beletristic au fost compuse in frantuzeste si ne sint cunoscute prin traduceri care, uneori, poarta in asa masura marca personalitatii talmacitorului (Al. Odobescu, indeosebi M. Sadoveanu), incit o analiza a stilului devine riscanta.
Dincolo de miresmele si culorile sadoveniene ale Pietrei Teiului ori Iasilor si locuitorii lui la 1840, textele invedereaza o inzestrare evidenta pe doua planuri, adesea disociate in cuprinsul romantismului: Russo Alexandru ne apare, pe de o parte, ca un liric pur, interiorizat, grav, melancolic, de o duiosie insinuanta desi retinuta, pe de alta, ca un „observator filosof' (cum s-a autodefinit lucid), atent la spectacolul ridicolelor lumii si al prefacerii rapide a moravurilor. Amintirile evoca, in prima lor parte, imaginea copilariei fericite, proiectata pe un fundal feeric, de „paradis pierdut".
Satul, odihnindu-se sub pavaza cerului instelat, icoana fugara a Mariucai, „fata de trandafir si de spuma de lapte", serbarea zilei de Armindeni, sub poale de codru verde, intr-o invalmaseala si o betie de culori ce sugereaza frenezia bencheturilor flamande - totul capata in perspectiva retrospectiei emotive un nimb mirific, mai aproape de lumea basmelor decit de realitatea propriu-zisa. Cfntarea Romaniei, pe care cea mai mare parte a istoricilor i-o atribuie lui Russo Alexandru (noi raminem la parerea ca Balcescu, primul editor al textului, in 1850, a contribuit la definitivarea sa intr-o masura imposibil de precizat, suficienta totusi ca sa indreptateasca ipoteza dublei paternitati), e un poem in proza de un patriotism vibrant, menit sa imbarbateze spiritele dupa infringerea Revolutiei de la .
El desfasoara aventura patetica a istoriei romanesti, sub forma dinadins invaluita a alegoriei, cu fulguratii profetice si indemnuri mobilizatoare. Din punct de vedere stilistic, opera adapteaza cu dibacie „modelul" lui Paroles a" un croyant de Lamennais si al Cartii pelerinilor polonezi de Mickiewicz, folosind recuzita biblica (impartirea pe versete, tonul sententios si oracular, parabola etc.) si, in genere, o retorica a persuasiunii prin soc (antiteza, compozitia bazata pe leit-motive, hiperbola, apostrofa, interogatia, tricolonul, anaforaua etc). Cfntarea difera totusi sensibil de prototipul strain prin arhaizarea limbii, o mai mare plasticitate a detaliilor, indeosebi prin accentul profan al demonstratiei, care se inscrie de fapt in hotarele unei mitologii poetice, nu al unui providentialism crestin. Compusa fii vederea recitarii, lextul se incheaga muzical printr-un joc atent supravegheat de recurente si simetrii. Un efect remarcabil, neobisnuit intr-o epoca obsedata de sonoritati pline si triumfale, il constituie dezmembrarea frazei in sintagme ori simple cuvinte despartite prin puncte de suspensie, care acorda tacerii rolul de element poetic adjuvant. in pofida hiper-modelarii, patosul Cintarii e sincer si se transmite cititorului; opera repercuteaza in acorduri tulburatoare si dramatice mesianismul unei generatii pentru care revolutia, natiunea si democratia erau una.
OPERA:
Scrieri, ed. ingrijita si pref. de P. V. Hanes, Bucuresti, 1908;
Piatra corbului. Soveja, trad. de V. Alecsandri si Al. Odobescu, pref. de P. V. Hanes, Bucuresti, 1908;
Piatra Teiului si lasii si locuitorii sai in 1840, trad. din franceza de C. Margaritarescu, Valenii de Munte, 1909;
Piatra Teiului si Iasii si locuitorii sai in 1840, trad. de M. Sadoveanu, Bucuresti, 1915;
Cintarea Romaniei, cu o pref. de L. Blaga, Bucuresti, 1924;
Scrieri, ed. ingrijita si introducere de P. V. Hanes, Craiova, 1937;
Scrieri postume, ed. ingrijita de P. V. Hanes, Craiova, 1940;
Opere complete, ed. ingrijita si comentata de L. Predescu, Bucuresti, 1942;
Scrieri alese, ed. ingrijita si pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1956;
Piatra Teiului, pref. de D. Pacurariu, Bucuresti, 1963;
Scrieri alese, ed. ingrijita de G. Serban, studiu introductiv si note finale de T. Vargolici, Bucuresti, 1970;
Cugetari, postfata si bibliografie de M. Zamfir, Bucuresti, 1977;
Cintarea Romaniei, pref. de T. Vargolici, Bucuresti, 1977 (ed. II, 1980);
Cintarea Romaniei, tabel cronologic, pref., note si bibliografie de Antoaneta Macovei, Bucuresti, 1983;
Cintarea Romaniei, pref. si tabel cronologic de C. Regman, ed. de G. Serban, ed. III revazuta si adaugita. Bucuresti, 1985. |
REFERINTE CRITICE:
V. Alecsandri, in Albina Pindului, nr. 2, 1848;
P. V. Hanes, Alexandru Russo, o pagina ignorata din literatura romana, 1901;
G. Bogdan-Duica, in Convorbiri literare, nr. 7, 1901;
G. Ibraileanu, Spiritul critic in cultura romaneasca, 1909;
T. Ichim, Alecu Russo, 1909;
G. Calinescu, Istoria;
T. Vianu, Arta;
S. Cioculescu, VI. Streinu, T. Vianu, Istoria;
Al. Dima, Alecu Russo, 1957;
T. Vargolici, Alecu Russo, 1964;
Maria Maghiarodi, in Studia Universitatis „Babes-Bolyai", Series Philologia, fasc. 2, 1966;
D. Popovici, Romantismul, 1969;
Alecu Russo. Studii si articole, 1970;
M. Zamfir, Proza poetica romaneasca in secolul al XlX-lea, 1971;
Al. Piru, Varia MI, 1972-l973;
D. Pacurariu, Clasicism si romantism, 1973;
P. Cornea, Oamenii inceputului de drum, 1975;
R. Tomoioaga, Personalitati si tendinte in perioada pasoptista, 1976;
Ion-Radu Mircea, in Manuscriptum, nr. 2, 1976;
Tr. Cantemir, Studii de literatura, 1983;
Ov. Densusianu, Literatura romana moderna, ed. II, 1985;
Al. Hanta, Idei si forme literare pina la Titu Maiorescu, . Controversa asupra Cintarii Romaniei: teza Russo: Al. Dima, Alecu Russo, 1957;
E. Boldan, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1959;
P. V. Hanes, in Limba si literatura, VIII, 1963;
. Neiescu, Aurelia Stan, in Cercetari de lingvistica, nr. 2, 1963;
nr. 2, 1964;
teza Balcescu: G. C. Nicolescu, in Limba si literatura, 1955;
N. A. Ursu, in lasul, literar, nr. 12, 1961;
idem, in Limba romana, nr. 5, 1963;
teza dublei paternitati: P. Comea, Studii de literatura moderna, 1962;
alte ipoteze: D. Balaiet, in Romania literara, nr. 24, 1976;
I. Coja, ibidem, nr. 8, 1977.
|
