Roman Andrei biografia
Roman Andrei opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
ROMAN Andrei, se naste la 16 sept. 1951, Bucuresti. Poet.
Fiul lui Micu Roman, sef de serviciu la Centrul de Productie Cinematografica Bucuresti, si al Elizei (n. Marcu). Liceul la Bucuresti (1966-l970).
Studii universitare la Facultatea de Fizica (1970-l971) si Facultatea de Lb. si Literatura romana a Univ. din Bucuresti (197l-l975).
A fost referent literar la centrul de Productie Cinematografica Bucuresti (1976-l9/7); din 1978, redactor la studioul cinematografic „Animafilm". Debut cu poemul Ruga pentru izbavirea sperantei (in revista Luceafarul, 1969). Debut editorial cu volum Neincetata ninsoare (1971), urmat de Omul nedesavirsit (1981) si Insomnia ideala (1983).
La data cind aparea Neincetata ninsoare (1971), poezia lui Roman Andrei, careia nu-i lipsea, fragmentar, suflul liric, de substanta romantica (vezi ciclul Jurnal), era grav prejudiciata de un retorism complicat de lexicul pretios si imagistica artificioasa. Atractia pentru „bizareria de cuvinte" („coloana confesiva a degetelor sparte / in stihia conjurata tristetii", „rotunda gama / ma fura / musonului cataleptic" etc.) va disparea insa in a doua carte a poetului, tiparita abia peste un deceniu (Omul nedesavirsit, 1981), care-i marcheaza maturizarea. Ea opune incercarilor anterioare un discurs liric echilibrat, prin excelenta reflexiv, tinzind spre expresia gnomica. in aceasta „poezie nesentimentala", transmitind „un lirism tisnit din intensa traire a ideilor" (P. Georgescu ), tema dominanta a meditatiei este de natura morala: „nedesavirsirea" e semnul dinamismului spiritual, al refuzului stagnarii:
„calatoria mea e telul insusi";
„Ce mi-as aduce aminte
daca nu as rata atit de mult?";
„Atit de tinar,
voi lasa toate imperfectiunile vii".
intre tentatia unei ordini intelectuale, aproape austere, a fiintei (respingind „prea multa biografie" si „naufragiul retoric" din „infernul iubirii") si trairea pura, eliberata de sub regimul interogatiei
(„Amara si secreta mindrie
de-a fi cu picioarele pe pamint")
se afirma o permanenta stare de tensiune; o sugereaza si citeva dintre mastile livresti ale eului (Don Quijote, Ulise, Socrate) si, nu mai putin, apelul la intertextualitate (citate din alti poeti, „comentate" in propriul text, colajul). S-a putut reprosa, totusi, acestei carti un anume „exces demonstrativ" si, pe alocuri, „gesticulatia retorica".
Alcatuit, in cea mai mare parte, din texte apropiate de poemul in proza, Insomnia ideala (1983), fortifica substanta intelectuala a lirismului, accentuat reflexiv, trecut intr-un discurs organizat sub forma unor „versete" dezvoltate, in care nota sapientiala cerind o anume solemnitate si un aer ceremonios al frazarii e sustinuta de ^ densa tesatura metaforica. (Un reper stilistic ar putea fi numit in poemele unui Ren6 Char). Tematic, textele vorbesc despre o mare deceptie erotica si despre efortul tensionat al lamuririi de sine, al explicarii unor stari contradictorii, oscilind intre „adaptarea" la realitatea pierderii iubirii si „ideala insomnie" in care imaginatia face eforturi sa recompuna o figura a femeii, acum de nerecunoscut, cu sentimentul ca „iubirea aceasta e la fel de provizorie ca un sfirsit" si ca „pentru sinceritate nu e niciodata timpul".
Daca retorica exterioara a confesiunii e programatic respinsa (functioneaza mai curind (auto)ironia cu care e privita „excelenta menajerie a casatoriei", iar in alta parte se scrie ca „in Naufragiul retoric rasufla marionete timide, martiri lesinind la tot pasul delirul devine accesibil"), nu lipseste, in schimb, metafora pretioasa, cautata, tradind inclinatia spre artificiul somptuos si asociatiile insolite ce confera reflectiei o anumita vivacitate a surprizei: „pensionarea cruzimii", inconstienta „plivind ratiunea |5ura de balariile criticii", „cheagul sarbatorii", „vinetiul placerii", „aromele trupului la fel de jilav sub ecuatie ca si sub epuizare", „fierbinteala semintelor noastre (care) va evapora prigoana banchizelor", „belsugul haituit de un geamat", „luxul eretic al singerarilor noastre", „viciile onorifice", „infractiunile ridurilor", „divertismentele sperantei" etc.
Fraze intregi sint construite, cu efecte amestecate, intr-un asemenea limbaj „august", ce evita expresia comuna si directa, ca de exemplu in poemul intitulat Fidel celor cinci simturi, care incepe astfel: „Noaptea sifonata sub sudoarea intruparilor; esti vie si granitele ramin o secunda evaporate. Dezacordata si subterana, nu vorbesti apocalipsei, ci imi instruiesti simturile. Si-n loc de iesirea din minii. gilgiiala senzatiilor" In legatura cu acest volum, s-a putut vorbi despre „concentrarea ideii poetice, paradoxul formularii si rostirea poematic-sententioasa" (Paul Dugneanu), confirmindu-se, in fond, coerenta stilistica si de viziune, mai ales cu versurile din Omul nsdesavirsit, intr-un moment in care scrisul lui Roman Andrei tinde spre cristalizari tot mai convingatoare.
OPERA:
Neincetata ninsoare, versuri. Bucuresti, 1971;
Omul nedesavirsit, versuri. Bucuresti, 1981;
Insomnia ideala. Bucuresti, . Traduceri: I. Sternberg, Oras in profil, trad. de I. H. Andronic si ~, Bucuresti, 1983.
|
REFERINTE CRITICE:
V. Igna, in Steaua, nr. 16,1971;
Al. Stefanescu, in Luceafarul, nr. 43, 1971;
P. Georgescu, in Romania literara, nr. . 1981;
V. F Mihaescu, in Luceafarul, nr. 25, 1981;
Monica Pi Hat, in Steaua, nr. 11, 1981;
P. Dugneanu, in Luceafarul, nr. 52, 1983;
V. F. Mihaescu, in Luceafarul, nr. 25, 1983;
TaniaRadu, in Flacara, nr. 47,1983;
N. Steinhardt, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1983;
C. Tuchila. in Steaua, nr. 2, 1984.
|
