Petru Popescu biografia
Petru Popescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
- Dulce ca mierea e glontul patriei [Roman]
Caracterizarea personajelor: Unchiul NicuNarator
- Prins [Roman]
Caracterizarea personajelor: Inginerul |
POPESCU Petru, se naste la 1 febr. 1944, Bucuresti.
Poet si prozator. Fiul scriitorului Radu Popescu.
Absolva Liceul „Spiru Haret" din capitala (1962), apoi urmeaza Facultatea de Litere a Univ. din acelasi oras, sectia de limba straine (licenta in 1967). Obtine o bursa Herder la Viena (197l-l972) si participa la programul international al scriitorilor la University of Iowa (1974).
In 1975 se stabileste in Statele Unite.
Studiaza arta cinematografica la Hollywood si scrie, in 1978, scenariul filmului The Last Wave, realizat in regia lui Peter Weir. Alte doua filme de succes: Obsesive Love si Death of an Angel, ultimul distribuit in 1986 in regia autorului.
Debuteaza editorial cu volum de versuri Zeu printre blocuri (1966), urmat de antologia lirica Fire de jazz (1969).
A publicat volum de proza scurta (Moartea din fereastra, 1967; Om in somn, 1971) si romane (Prins, 1969; Dulce ca mierea e glontul patriei, .971; Sa cresti intr-un an cit altii intr-o zi, 1973; Sfirsitul bahic, 1973; Copiii Domnului, 1974; Before and After Edith, 1978).
Daca este adevarat ca momentele de virf nu pot aparea intr-o literatura nationala in lipsa unei profesionalizari la nivelul mediu, atunci, in domeniul romanescului, Petru Popescu se numara printre putinii autori care au incercat, programatic, sa asigure aceasta conditie.
Opera sa a fost elaborata cu invidiabila ritmicitate, conform unui program teoretic bine articulat, atit la nivelul strategiei, cit si la cel al tacticii.
Daruit, se putea crede, in totalitate profesiunii de romancier, Petru Popescu a profitat din plin de fanta de libertate deschisa in cultura romana in deceniile sapte si opt, pentru a incerca sa provoace de unul singur o mutatie in modul cum era inteles romanul ca gen literar in respectiva perioada si sa determine o schimbare de curs. Din textele generos raspindite in revistele literare -strinse, ulterior, in volumul Intre Socrate si Xantipa (1973) - se pot desprinde idei care stau la baza unei estetici personale a romanului, nu neaparat originala, dar providentiala in contextul dat, intrucit promova o alternativa atit la realismul etnicist dogmatic, incurajat pe linie oficiala, cit si la anemicele experimente evazioniste. Cea mai importanta dintre aceste idei ni se pare innobilarea notiunii de literatura populara, in sensul recuperarii pentru romanul romanesc a unui public potential numeros, dar cel putin partial alienat.
Pentru autor, nu exista nici o incompatibilitate intre succesul de librarie si calitatea artistica. in acest spirit, Petru Popescu nu ezita sa reintroduca in discutie o serie de notiuni aparent demonetizate si discreditate, printre care aceea a autorului ca o „voce a timpului sau", a literaturii ca „mijloc de cunoastere si de intelegere a realitatii". „Realismul e nesfirsit, ca insasi literatura." Romanul, gen prin definitie al reproducerii realitatii, logic, transparent, informativ, adresat unei audiente numeroase, trebuie sa-si asume morala realismului; nu a unui realism dogmatic, osificat, care sa inabuse „adevarul viu, miscator", ci a unuia care sa reproduca franc experienta integrala a scriitorului - spirituala si fizica — si s-o comunice cu sinceritate si responsabilitate. Un „realism al constiintei, prin care scriitorul este constient de faptul ca este o voce a timpului sau" (vezi eseul Realism si autenticitate, publicat initial in Viata Romaneasca, 1970). O alta idee -discutata mai pe larg in Postfata-program la Sa cresti intr-o zi cit altii intr-un an (1973) este aceea a citadinismului, inteles nu ca arie tematica, ci mai degraba ca o sincronizare cu cerintele veacului, prin care romanul romanesc ar fi putut fi scos din conditia sa patriarhal-provinciala.
„Nu citadinismul social, exterior, ne lipseste.
Ne lipseste citadinismul structural, cu expresia lui morala si estetica", sinlem preveniti in Avertismentul volumului respectiv de eseuri. Absenta citadinismului ca atitudine, crede Petru Popescu, explica modernizarea inceata a literaturii romane, gasirea anevoioasa a drumului catre public. Spiritul citadin, in conceptia prozatorului, este unica dimensiune spirituala care i-ar putea asigura prozei romanesti accesul la dialogul european. Un alt factor retardant ar fi cantonarea in povestire si refuzul constructiei epice: literatura romana are „multi povestitori, dar putine romane", fiindca prozatorii au preferat traditia orala a povestirii adevaratei constructii romanesti, inhibata si de inlirzierea istorica a dezvoltarii si stratificarii societatii romanesti. in sfirsit, importanta din punct de vedere tactic ni se pare insistenta recomandare a persoanei intii narative, singura in masura sa asigure spontaneitatea, prospetimea privirii, sinceritatea si naturaletea care sint atributele esentiale ale unui bun roman. Petru Popescu isi punea ideile in practica in paralel cu discutarea lor si daca seria romanelor pe care a apucat sa le publice in Romania nu ar fi fost atit de scurta, este posibil ca ideea lui despre necesitatea unei literaturi epice populare ar fi facut scoala. S-ar putea crede ca succesul de public al cartilor sale s-a datorat intr-o oarecare masura apolitismului lor, calitate mirabilain conditiile in care au aparut.
Dar o examinare mai atenta a textelor va dovedi ca acest apolitism este numai aparent; de fapt, Petru Popescu nu numai ca nu pune sub semnul intrebarii ideologia vremii, dar chiar devine, indirect si subtil, propagator al unor teze promovate de ea (in special in Dulce ca mierea e glontul patriei, 1971).
Citadinismul ca atitudine este vizibil chiar si in plachetele de versuri publicate de Petru Popescu la inceputul carierei: Zeu printre blocuri (1966) si Fire ele jazz (1969) sint titluri graitoare in aceasta privinta. Cochetarea cu genul liric va raniine, totusi, o ezitare a debutului, chiar daca o poezie a cotidianului, atingind pe alocuri imensitati rapsodice, se va insinua in proza realista de mai tirziu. Nerabdator sa treaca la marile proiecte epice, Petru Popescu deschide in 1969 seria romanelor, cu Prins, o carte despre implacabilitatea destinului, un studiu al sufletului omenesc pus fata in fata cu inevitabili lalea mortii, investigind nuantele de comportament bine cunoscute: de la razvratire la acceptarea stoica. Romanul a avut un fulminant succes de librarie, fiind, de asemenea, favorabil receptat de critica. Aceasta a sesizat imediat aerul innoitor adus de primul roman al lui Petru Popescu in proza acelor ani, chiar daca nu s-a lasat impresionata de stilul furtunos, amendind excesele retorice si conventionalitatea unor situatii, precum si falsitatea psihologica a unor trairi.
Mai mult decit metafizica mortii, ceea ce a cistigat aprecierea cititorilor a fost privirea ingenua, dezbarata de balastul poncifelor, cu care prozatorul investiga viata cotidiana, traita, ce-i drept, la cea mai inalta tensiune de un protagonisi pus intr-o situatie limita. Prins stabileste ferm coordonatele prozei lui Petru Popescu: miscare perpetua si culoare, efect de panoramare cinematografica a realitatii (de altfel, dupa stabilirea in Statele Unite, prozatorul isi va incerca puterile si ca scenarist, ba chiar si ca regizor), liniaritatea agreabila a naratiunii, excesul liric (cu insistenta asupra poeziei banalului si a uritului). Cinematografica si, in ultima esenta, lirica, proza lui Petru Popescu contrasta puternic, la aparitie, prin naturaletea ei, atit cu retorica falsa a romanului aliniat ideologic, cit si cu incrincenatele naratiuni despre „obsedantul deceniu". in urmatoarele romane, naratiunea la persoana intii se revendica de la viata traita realmente de autor, usor de intrezarit in spatele unor transformari minimale.
Cel mai evident autobiografic este Dulce ca mierea e glontul patriei (1971), conceput ca un roman initiatic - din care, dupa parerea lui Petru Popescu , literatura romana poseda prea putine - axat pe descoperirea de catre individ a identitatii sale prin raportare la istorie, la trecut, la prezentul marcat de experiente existentiale fundamentale (invatarea valorilor barbatiei, iubirea, moartea). Mimind perfect lipsa de geometrie narativa a vietii autentice, acest roman a cistigat definitiv publicul (intrigat de la bun inceput de titlul insolit) prin acuitatea si acuratetea observatiei realiste, prin firescul adresarii directe si curajul de a expune personaje si situatii grotesti (mai putin prin excursurile in filosofia istoriei). De altfel, tensiunea ideatica a romanelor lui Petru Popescu rezulta din caracterul bipolar al tematicii: pe de o parte, consemnarea febrila a „realitatii mici" (provincialismul capitalei, farmecul aparte al existentei pe aceste meleaguri), pe de alta, temele extreme, intre care iubirea si moartea, dupa cum au intuit comentatorii (. Vlad, N. Balota), ocupa pozitii privilegiate. in Sfirsilul bahic (1973), ultimul roman publicat in Romania, personajele prinse in dansul grotesc al vietii si al mortii se inscriu si ele sub semnul lui Eros si Thanatos.
De altfel, acest roman (care anticipeaza parca unele configuratii narative din capodopera lui M. Preda, Cel mai iubit dintre paminteni), cu o structura mult mai bine articulata si aproape complet dezbarat de verbiajul filosofard care dilueaza cartile anterioare, il apropie cel mai mult pe autor de formula romanului popular, caruia dorise de la bun inceput sa i se consacre. Tot el amplifica apetitul romancierului pentru senzational, deschizind o cale ce avea sa fie urmata in special de romanele scrise in limba engleza dupa emigrare. Sfirsitul bahic poate fi luat drept model al felului in care se puteau concepe thrillere pornind de la realitatile comunismului romanesc de tip stalinist. inainte si dupa Edith (1979), scris in englezeste, se inscrie si el, in mai mare masura, poate, sub semnul anormalului psihologic, fiind o naratiune despre incapacitatea de a spune nu atractiei carnii, despre „atractia sordidului atotputernic care confera si el atotputernicie".
Prin senzationalul faptelor si cruzimea infatisarii lor, ca si prin circumscrierea acestora intr-o perioada ce nu ne poate ramine indiferenta din istoria Europei centrale, acest roman stirneste un interes aparte, aidoma Contesei singeroase al lui Andrei Codrescu.
OPERA:
Zeu printre blocuri, versuri, Bucuresti, 1966;
Moartea din fereastra, nuvele, Bucuresti, 1967;
Fire de jazz. 1964-l966, versuri, Bucuresti, 1969;
Prins, roman, Bucuresti, 1969 (ed. II, 1971);
Om in somn, povestiri. Bucuresti, 1971;
Dulce ca mierea e glontul patriei. Bucuresti, 1971 (ed. II, 1972);
Sa cresti intr-un an cit altii intr-o zi, roman. Bucuresti, 1973;
Sfirsitul bahic, roman, Bucuresti, 1973;
Intre Sociale si Xantipa, eseuri, Bucuresti, 1973;
Copiii Domnului. O legenda munteana, Bucuresti, 1974;
Before and After Edith, Statele Unite, . Traduceri: E.M. Foster, Aspecte ale romanului, irad. si pref. de ~, Bucuresti, 1968;
J. Baldwin, Din salbaticie, povestiri, trad. de Corina Crisrea si ~, Bucuresti, 1971. |
REFERINTE CRITICE:
S." Foarta, in Orizont, nr. 9, 1966;
V. Felea, in Steaua, nr. 7, 1966;
N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 24, 1966;
I. Negoitescu, in Luceafarul, nr. 25, 1966;
Marian Popa, in Luceafarul, nr. 46, 1967;
V. Cristea, in Amfiteatru, nr. 1, 1968;
Gh. Grigurcu, in Familia, nr. 4, 1968;
M. Calinescu, in Contemporanul, nr. 23, 1969;
R. Enescu, in Familia, nr. 6, 1969;
idem, ibidem, nr. 2, 1970;
A. Marino, in Romania literara, nr. 4, 1970;
C. Regman, in Transilvania, nr. 1, 1970;
AI. Calinescu, in Cronica, nr. 25, 1971;
M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 14, 1971;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 15, 1971;
L. Petrescu, in Romania literara, nr. 5, 1972.
|
