Petre Locusteanu biografia
Petre Locusteanu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
LOCUSTEANU Petre, se naste la 1883, Bucuresti - moare in mart. 1919, Bucuresti.
Publicist si prozator.
Angajat la Teatrul National din Craiova, dar nerealizat ca actor, Petre Locusteanu se consacra publicisticii: redactor si cronicar dramatic la revista flacara, secondat de Ion Pillat (191l-l914); editor al unei revista bilunare proprii. Ziarul meu (1916); administrator al ziarului Romania din Iasi (1917-l918).
Debuteaza editorial cu farsa Nevasta lui Cercelus (1910), urmata de colaborarea la Flacara cu portrete spirituale si schite umoristice, strinse ulterior in volum Cincizeci figuri contimporane (1913) si Sintem nebuni (1914). Ele ii rezerva lui Petre Locusteanu un loc modest in familia prozatorilor umoristi, ilustrata in perioada antebelica, la niveluri artistice diferite, de I. A. Bassarabescu, D. D. Patrascanu, AI. Cazaban, A. P. Banut.
Activitatea scriitoriceasca a lui Petre Locusteanu inregistreaza in prim-plan contributia ziaristului care, cucerit de teatru, tine cronica dramatica la revista Flacara.
Om de teatru si ziarist talentat, inteligent si original, „cu o structura in care nervii devin fire telegrafice de inregistrare a evenimentelor zilei" (E. Lovinescu), Petre Locusteanu , acuzat de lipsa de obiectivitate, este repudiat din pricina participarii, neinspirate, la campania prin care Flacara incerca sa-i conteste lui Al. Davila paternitatea dramei Vlaicu-Voda.
In rest insa, Petre Locusteanu scrie cronici substantiale, in care analizeaza constiincios intriga si constructia dramatica, procedura urmata de majoritatea confratilor. Spirit ascutit si febril, el este, asemenea lui Al. Cazaban, un bun foiletonist, cu repeziciunede condei si o anume muscatura satirica. Gazetarului spiritual, autor al unei antologii a umorului romanesc, i se datoreaza seria portretelor sclipitoare si incisive din Cinzeci figuri con-timporane (1913) si reportajele din viata culturala bucuresteana, semnate Cronicarul Dimbovitei. Mai izbutite decit cele doua farse (Nevasta lui Cercelus, 1910, si Functionarul de la domenii, 1915), situate pe treapta inferioara a literaturii, schitele umoristice din volumul Sintem nebuni (1914) se sustin prin dialogul derivat din experienta caragialeana.
Daca la nivelul intregului volum nota umoristica este precara, schita Sintem nebuni aduce, involuntar, un u-mor al absurdului, inedit in proza romaneasca a momentului. Opera se unifica interior printr-o dominanta absoluta: jovialitatea.
