Otilia Nicolescu biografia
Otilia Nicolescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
NICOLESCU Otilia, se naste la 3 ian. 1932, satul Draghici, judetul Arges - moare in 28 sept. 1993, Pitesti.
Poeta.
Fiica lui Ion Tuta si a Elenei (n. Neagoe), proprietari si negustori de var.
A urmat cursurile Liceului de fete din Pitesti (bacalaureatul in 1951).
Dupa absolvirea Scolii de farmacie, in 1963, devine asistenta de farmacie si apoi tehnician chimist, pina in . Redactor la revista Arges (1970-l973).
Debuteaza cu versuri in revista Luceafarul, in . Dupa o prezenta nesemnificativa intr-o culegere colectiva (Cercuri de foc, 1969), publica un grupaj substantial, Lunecind in alb (1970), in col. de poezie a revista Arges, ingrijita de Gh. Tomozei. Dupa debutul editorial propriu-zis, din acelasi an (Lumea care nu moare, 1970), publica ritmic culegeri omogene de poeme (Sfere muzicale, 1973; Ora clopot, 1974; Colinele somnului, 1976; Camasile vietii, 1980; Exercitii de civilizatie, 1981; Spectacol imaginar, 1985) pina la antologia retrospectiva din 1987 (Poeme).
Marcata, in plan biografic, de o boala incurabila, este o prezenta discreta in peisajul liric contemporan printr-o poezie in care discursivitatea coabiteaza cu metaforismul.
Debutind sub semnul increderii sincere in Lumea care nu moare (1970) a poeziei, Otilia Nicolescu face parte din familia elegiacilor lucizi, care evolueaza, fara inhibitii, in limitele unei poetici discrete, de factura intimista. Poezia devine astfel confesiune calma si controlata, expresie a starilor difuze si rememorare melancolica a impresiilor subiective. Refugiindu-se in spatiul armonic al Sferelor muzicale (1973) - cum se intitula al doilea volum, poeta isi decanteaza viata interioara intr-un fel de „cintece soptite". Ea fructifica principiul ordonator al armoniei clasice si isi deapana obsesiile in surdina, intr-un registru monocord. Riscul devierii in sentimentalism este eludat printr-un naturism de nuanta blagiana sau prin tehnica unui colaj de impresii stilizate in genul liricii lui I. Vinea.
Privirea poetei capteaza cu aviditate procesele materiei organice, vizind jocul metamorfozelor inefabile in poeme precum Aceasta taina a devenirii. Din postura pastelistului, e conturat calendarul afectiv al anotimpurilor, dintre care predominant devine toamna, cu toate sugestiile amurgului simbolist:
„In corola luminata de amurg
un sunet.
un vint s-a pornit linistit
si-n el bat clopote
si line focuri ard
pina departe in cimpia noptii
purtind corola luminata de amurg". |
In mod firesc, traducindu-si emotiile intime - „dezgolind sentimente", cu propria expresie -, Otilia Nicolescu resimte, intr-un tirziu, alterarea fiorului autentic prin supralicitarea memoriei afective sau, dimpotriva, a luciditatii refrigerente. Spre a compensa deficitul de naturalete, ea insceneaza aievea un spectacol imaginar si contureaza „desene" suav-naive, regenerindu-si privelistea interioara. Artificiul, desi livresc, mascheaza fortarea inspiratiei, in masura in care versul se incheaga organic, fara crispari incoerente. Intrucit se mizeaza pe sugestivitatea cromatica a lucrurilor (cu albul obsesiv al puritatii si galbenul expierii) sau pe „miezul muzical" al cuvintelor rearanjate in veritabile exercitii de civilizatie.
Fascinatia „ninsorilor" si, in plan simbolic, nostalgia inocentei pierdute se contrabalanseaza in discurs prin tentatia absolutului, aspiratia spre spatiul celest, conturat ca atare intr-o arta poetica precum Despre Astralia (1983). Mai radicala in expresie se vadeste Otilia Nicolescu in ultimele grupaje: Spectacol imaginar (1985) si ciclul inedit din antologie, Poemul de singe.
„Lunecarea" implacabila spre moarte nutreste constiinta efemeritatii, a inutilelor zbateri pe „culoarul alb" al vietii. Devine presanta acum perceptia universului agonic producind degradarea relatiilor subiectului liric cu lumea:
„Spectacolul imaginar agonizeaza
curge o dira subtire de singe
pierdut in tine
incerci sa refaci ordinea interioara
cauti prin maruntaiele vanitatii
arunci, sortezi, pui deoparte
si miraculoasa apare limita". |
In pofida obsesiei thanatice non-stimulative, poeta ramine adepta confesiunii neutre, in care se reordoneaza melancolic noianul de impresii cotidiene. Evitind extremele, lirica Otiliei Otilia Nicolescu nu pierde prea mult din dramatismul starilor de spirit declansatoare. Fiindca autoarea Spectacolului imaginar este permanent calauzita de un singur simt al armoniei. Iar armonia emotiei lirice este ilustrata prin reflexe cromatice, uneori excesiv solicitate, in versuri voit limpezi si, pe alocuri, cantabile.
OPERA:
Lunecind in alb, versuri, Biblioteca „Arges", 1970;
Lumea care nu moare, versuri, Bucuresti, 1970;
Sfere muzicale, versuri. Bucuresti, 1973;
Ora clopot, poeme. Bucuresti, 1974;
Colinele somnului, versuri. Bucuresti, 1976;
Camasile vietii, versuri. Bucuresti, 1980;
Exercitii de civilizatie, versuri. Bucuresti, 1981;
Despre Astralia, versuri. Bucuresti, 1983;
Spectacol imaginar, versuri, Bucuresti, 1985;
Poeme, antologie, Bucuresti, 1987. |
REFERINTE CRITICE:
V. Felea, Aspecte ale poeziei de azi, 1980;
Gh. Gricurcu, Existenta poeziei, 1986;
M. lorgulescu, in Arges, nr. 6, 1970;
Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 28, 1973;
N. Braniste, in Arges, nr. 1, 1976;
S. I. Nicolaescu, in Arges, nr. 2, 1980;
R. Munteanu, in Romania literara, nr. 2, 1982;
St. Gaitanaru, in Arges, nr. 11, 1983;
C. Tuchila, in Luceafarul, nr. 10, i986.
|
