Nicu Steinhardt biografia
Nicu Steinhardt opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
STEINHARDT Nicu (numele la nastere: Nicu-Aureliu Steinhardt), se naste la 21 iun. 1912, comuna Pantelimon, Bucuresti - moare in 29 mart. .
Eseist si prozator.
Fiul lui Oscar Steinhardt, inginer, si al Antoanetei (n. Neuman). Cursul primar la scoala „Clementa" din Bucuresti (1918-l922). Liceul „Spini Haret" (1922-l929); licentiat al Facultatii de Drept a Univ. din Bucuresti (1934) si tot aici doctor in drept. Studii complementare, literare si juridice, la Paris - neterminate.
Avocat in Baroul Ilfov (1934-l948), functionar la diverse intreprinderi si institutii (1949-l959), muncitor necalificat (1964-l969). in ian. 1960 este arestat. Va fi eliberat in 1964, dupa peregrinari prin inchisorile Jilava si Gherla. La 15 mart. 1960 este botezat in camera 18, de la Jilava, de catre ieromonahul basarabean Mina Dobzeu. La botez au luat parte preoti din mai multe confesiuni. Doua decenii mai tirziu va fi calugarit de I. P. Nicu Steinhardt Teofil Herineanu. isi va petrece ultimii noua ani la Manastirea de la Rohia, din Maramures, unde a fost si bibliotecar o vreme. A participat la numeroase simpozioane si reuniuni culturale, in tara si strainatate.
Debuteaza in Revista burgheza (1934).
Colaboreaza la Revista Fundatiilor Regale, Universul literar, Victoria, Libertatea, Tribuna poporului, Secolul 20, Convorbiri literare, Viata Romaneasca, Revista de istorie si teorie literara, Ethos (Paris) etc. Debut editorial in 1934, cu volum parodic In genul tinerilor, semnat cu pseudonimul Anthistius. Autor al mai multor volum de eseuri: Intre viata si carti (1976), Incertitudini literare (1980), Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltarii, Grandiosului, Solemnitatii, Exuberantei si Patetismului (1982), Critica la persoana intii (1983), Escale in timp si spatiu sau Dincoace si dincolo de texte (1987), Prin altii spre sine (1988). A tradus din Alain, Anderson, Barlow, Kipling s. a. Premiul de critica al Asoc. Scriitorilor din Bucuresti pe 1980.
„Vasta activitate a lui Nicu Steinhardt, inceputa inca dinainte de razboi, intrerupta de regimul realismului socialist si condensata apoi in volumele aparute in deceniul a noualea [] poate fi calificata, in primul rind, drept aceea a unui colportor intelectual de elita", scrie I. Negoitescu intr-o sinteza tirzie. Este, pina azi, cea mai nimerita caracterizare a unui eseist foarte cultivat si inteligent, facind, in pofida harniciei sale, figura de amator, poate si din pricina diversitatii preocuparilor sale.
A scris despre literatura, arta, morala, istorie si religie; despre scriitorii vechi si noi, romani sau straini; era competent in teologie, desi fara studii speciale, ca si in teatru si muzica. Informatia lui Nicu Steinhardt este uriasa. El pare a sti totul despre toate.
O memorie exceptionala ii furnizeaza, in orice clipa, ori de cite ori are nevoie, datele necesare si ii permite sa faca orice conexiune doresta. Aceste calitati isi au reversul intr-o anumita nefixare si, mai ales, intr-o generozitate care-l impiedica pe Nicu Steinhardt sa dea judecati critice in stare a se impune. Larghetea lui de spirit il opreste de la o cariera stricta de critic literar. Eseistul este insa remarcabil chiar si cind ideile sale sint departe de a intruni consensul. Stilistic, Nicu Steinhardt este volubil pina la contagiune, stapin pe o limba romana foarte personala, in care arhaismele fac casa buna cu neologismele sau cuvintele cele mai recente, iar topica mladiaza fraza dupa reguli numai de el stiute. O limba „inteleapta", iti vine sa spui, cu un eminescianism, chiar daca nu numaidecit si veche, dupa cum aratam. Cultura acestei limbi este la fel de frapanta ca si cultura, in general, a eseistului. Apartinind generatiei lui M. Eliade , M. Sebastian , C Noica , E. lonescu , M. Vulcanescu, eseistul are scoala buna si a trait pina la treizeci si ceva de ani intr-un mediu intelectual bogat si propice. Reluindu-si activitatea, dupa anii de inchisoare si interdictie, a devenit contemporanul unei generatii incomparabil mai putin instruite (cel putin prin scoala), pe care a epatat-o cu vocabularul si cunostintele sale. in imprejurari normale, multe dintre eseurile lui Nicu Steinhardt ar fi produs vilva, dispute, polemici. Ar fi fost extraordinar sa avem replica lui Nicu Steinhardt la comentariile micii sale capodopere eseiste despre Scrisoarea pierduta, tiparita de Virgil Ierunca , in Ethos, sub pseudonim, si ajunsa la cunostinta celor din tara abia dupa revolutie.
Cind i-a aparut Jurnalul fericirii, ecourile au fost pe masura acestei extraordinare carti, amestec de proza personala si de comentarii teologice, de memorialistica si de eseu, de subiectivitate vibranta, originala, si de aplicatie smerita la obiect. Jurnalul fericirii reprezinta una din primele zece carti ale deceniului de dupa . Prin ea, Nicu Steinhardt a intrat in programa scolara si in atentia facultatilor de litere. Gloria aceasta postuma a determinat recuperarea intregii opere a scriitorului, de la cea dintii, culegere de articole critice parodice (in genul tinerilor), care a fost retiparita dupa saizeci de ani, pina la predicile niciodata inainte incredintate tiparului sau pina la scrisori precum cele catre Virgil Ierunca , din volumul de la Humanitas. Evreu convertit la ortodoxie, cum s-a vazut, Nicu Steinhardt a avut insa vocatie ecumenica (si nu intimplator a tinut sa aiba de fata la botezul sau preoti din toate cultele) si totodata toleranta. Autor al unui studiu in franceza despre „conceptia catolica a iudaismului", pe cind avea 22 sau 23 de ani, Nicu Steinhardt devine la batrinete unul din cei mai subtili hermeneuti ai ortodoxiei. Formula lui politica este aceea a unui nationalism luminat. Liberal si prooccidental, Nicu Steinhardt este fascinat de valorile romanesti, de traditiile si de cuvintele noastre. Latura religioasa a interesului sau nu l-a indepartat de la preocupari din cele mai laice, pentru care zecile de eseuri raspindite prin atitea culegeri stau marturie. Prozatorul avea, ca toata generatia lui, pasiunea speciilor subiective si personale.
Alaturi de cele mai izbutite carti de proza ale lui Nicu Steinhardt sint cele de interviuri (memorialistice, in mare parte), corespondenta sau notatie cotidiana. Scriitorul si omul s-au caracterizat deopotriva prin curaj: valoare etica suprema in conceptia lui Nicu Steinhardt, pentru care lasitatea era mai rea chiar si decit violenta. Pentru un om care a facut inchisoare pentru convingerile sale (s-a predat de buna voie Securitatii, refuzind ipostaza de martor al acuzarii), o astfel de conceptie vine ca o manusa.
OPERA:
in genul tinerilor (semnat Anthistius), Bucuresti, 1934;
Essai sur une conception catholique du Judalsme, Bucuresti, 1935 (in colab. cu Emanuel Neuman);
Illusions et realites juives. Paris, 1936 (in colab. cu Emmanuel Neuman);
Intre viata si carti. Bucuresti, 1976;
Incertitudini literare, Cluj-Napoca, 1980;
Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltarii, Grandiosului, Solemnitatii, Exuberantei si Patetismului, Bucuresti, 1982;
Critica la persoana intii, Cluj-Napoca, 1983;
Escale in timp si spatiu sau Dincoace si dincolo de texte. Bucuresti, 1987;
Prin altii spre sine (Eseuri noi si vechi), Bucuresti, 1988.
|
REFERINTE CRITICE:
E. Simion, Scriitori, II;
V. Cristea, Fereastra criticului, 1987;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 43, 1987;
Gh. Grigurcu, in Steaua, nr. 12, 1987;
Monica Spiridon, in Ramuri, nr. 5, 1988;
A. Popescu, in Tribuna, nr. 10;
14, 1989;
R. Enescu, in Familia, nr. 4, 1989;
V. Cristea, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1989.
|
