Nicolae Quintescu biografia
Nicolae Quintescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
QUINTESCU Nicolae, nr. 21 febr. 1841, Craiova - moare in 12 aug. 1913, Bucuresti.
Filolog, eseist si traducator. „Fiu al Olteniei", care si-a petrecut copilaria „in atmosfera intaritoare
In care lucrase Ion Maiorescu", viitorul academician pare sa fie fiul unui arendas din Craiova, numit Chiriac Chintescu (care apare intr-o patenta din 1831, membru al Sfatului orasenesc la 1848).
Absolvent al Colegiului national „Sf. Sava" din Bucuresti, licentiat in filologie clasica al Univ. din Bonn si doctor in litere la Berlin, in . Profesor de filologie clasica la Univ. din Iasi din 1867 si, din 1881, la Bucuresti; director al Scolii Normale superioare din Bucuresti, din .
Membru al "Junimii" in perioada ieseana, intra in conflict cu gruparea din motive filologice. Membru al Acad. Romane din 1877 si secretar al sectiei literare. inceputa in tinerete cu versuri nepublicate, activitatea sa literara se concentreaza asupra comentariilor fenomenului literar din perspectiva comparata; autor de literatura de calatorii.
Filolog clasic, profesor de literatura latina la Universitate, tinarul junimist debuteaza in cercetarea literara cu o prelegere introductiva (Despre literatura latina, in Convorbiri literare, 1867) care afirma caracterul reprezentativ national al unei literaturi, aceasta fiind „speculul [oglinda] cel mai credincios si oarecum fiziologic al natiunii", cu alte cuvinte determinata de „caracterul poporului si individualitatea cea conditionata de el, limba, educatiunea si instructiunea, in fine, gradul de cultura". Fara sa mai reia vreodata principiile teoretice ale cercetarii istoriei literare, Nicolae Quintescu le va aplica in singura activitate critica pe care temperamentul sau blajin i-o ingaduie, adica in rapoartele facute la cartile propuse pentru premiile Academiei.
Comentariile sale, domoale insumari de analogii si comparatii circumstantiale, au insa o arie mai larga de referinte si fac dovada unui spirit cultivat; el discuta tragedia Pygmalion a lui Bengescu-Dabija in functie de textul lui Fenelon, care o inspira, si de lumea antichitatii in care evolueaza personajele, recurgind la autoritatea lui Goethe pentru a pleda in favoarea coerentei conflictului si a unitatii de actiune, prezentind apoi un modest poem dramatic al lui I. Rosea in comparatie cu Despot-Voda al lui Alecsandri, cu piese de Schiller si Latouche, trimitind la Bolinlineanu pentru a exemplifica eroismul istoric etc. si apreciindu-i ortografia. Este si un admirator al nuvelelor lui Delavrancea si Slavici, la care apreciaza - in spirit poporanist! - „imaginea vietii de la tara a poporului roman in stratul sau cel mai de jos, elementul lui cel mai sanatos" (1883), limba potrivita, pitorescul, spiritul de observatie. Singurul text beletristic lasat de Nicolae Quintescu este mai mult o insumare de profile morale, o galerie de personaje intilnite in excursia sa pe Dunare, decit o adevarata descriere de calatorie; ca Filimon, calator si el pe Dunare cu ciliva ani mai devreme, in loc sa comunice emotia produsa de peisaj, pe care o enunta retoric, el se amuza mai mult sa identifice si sa caricaturizeze - cu simpatie, e drept - pe conationali si sa stabileasca paralele cu privelistile si cu miturile nationale.
Asa cum este si firesc pentru un text redactat mult dupa evenimente, sub aceasta conventie a relatarii unei calatorii. Nicolae Quintescu scrie un capitol de amintiri, si studentia la Bonn, departe de tara, pe care o rememoreaza in aceste pagini, ii inspira mai degraba sentimentul de nostalgie si duiosie fata de naivitatile propriei tinereti decit pe cel de admiratie pentru peisajul vestit pe care il traverseaza. Traducerile sale, din Goethe (Egmont) sau din Schiller, care au impresionat, prin naturaletea limbii, sint greoaie si modeste sub raportul versificatiei.
OPERA:
De la Bonn la Coblenz.pe apa si pe jos. Bucuresti, . Traduceri: Goethe, Egmont, trad. si pref.. Iasi, 1876;
Schiller, Omagiul artelor, Bucuresti,'l 883 (refacuta in 1893). |
REFERINTE CRITICE:
I. Bianu, in Revista noua, nr. 3, 1888;
C. Istrati, in Analele Acad. Romane. Partea administrativa si dezbaterile, XXXIV, 1913-l914.
|
