Nicolae Petrascu biografia
Nicolae Petrascu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
PETRASCU Nicolae, se naste la 5 dec. 1859, Tecuci, judetul Teleorman - moare in 24 (22 ?) mai 1944, Bucuresti.
Critic literar si prozator.
Fiul lui Costache Petrascu si al Elenei (n. Petrovici-Rusciucliu), proprietarii unei mosioare pe apa Zeletinului; fratele pictorului Gh. Petrascu.
Scoala primara la Tecuci, liceul la Birlad (unde leaga o strinsa prietenie cu Al. Vlahuta); licentiat in Drept (1884) al Univ. din Bucuresti, in cadrul careia a audiat si cursurile Facultatii de Litere.
Intrat in diplomatie o data cu prietenul sau D. Zamfirescu (1885) si sustinut de Ollanescu-Ascanio, apoi de Nicolae PetrascuP. Carp, este atasat in Ministerul de Externe, apoi secretar de legatie la Constantinopole, Viena, Belgrad, Paris. Prin 1882-l883 se apropie de grupul de tineri ce infiinteaza „Intim Clubul", expresie a „nazuintelor spre o viata artistica", grup pe care Nicolae Petrascu, viitorul ideolog a ceea ce ar fi vrut sa fie o miscare imbinind idealul estetic al „Junimii" cu idealul national al pasoptismului, il va numi „generatia artista" (arhitectul Mincu, pictorul Mirea, sculptorul Georgescu, D. Zamfirescu, Delavrancea, Vlahuta s.a. - parte dintre ei deveniti personaje in romanul Marin Gelea).
Tot in 1883, Vlahuta il introduce la „Junimea".
Debuteaza in Convorbiri literare (1 nov. 1887) cu un studiu sever si inteligent despre Delavrancea, semnat A. Costin (pseudonimul sau principal, alaturi de altele, sporadice: D. Carpat, O. Leandru, O. Lian, Lucenzio, Nap, I. Nestor, Don Paez, D. Riveanu, El. Rovin, Sanzio, Em. Serea, I. Serea, Silver, E. Siriu). Apreciat de Maiorescu. il inlocuieste temporar, in 1888, pe I. Negruzzi la redactia Convorbirilor, este numit membru in Comitetul Teatrelor (1888) si e insarcinat cu tinerea unui curs de istoria literaturii romane moderne, in 1893, la Univ. din Bucuresti, din care ia nastere volum Vasile Alecsandri, studiu critic (1894).
Fidelitatea fata de ideologia literara si politica junimista (dovedita si de colaborarea la Constitutionalul) slabeste treptat, ducindu-l la o ruptura care-l determina sa caute „alt debuseu literar", intemeind cu Ollanescu-Ascanio „Cercul amicilor literaturii si artei romane" si editind revista Literatura si arta romana (1896-l910). In critica, Nicolae Petrascu va abandona directia maioresciana a inceputurilor, orientindu-se, nehotarit, spre o critica explicativa, in descendenta lui Taine (sinteza Maiorescu-Taine apare in „studiul critic" Minai Eminescu). Aspirind sa imprime artei romanesti o directie nationala, ca ideolog al „generatiei artiste", publica studii monografice despre Dimitrie Bolintineanu, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie G. Ollanescu (Ascanio), han Mincu, N. Grigorescu, loan Georgescu, CD. Mirea s.a. Voctaia critica reala, vadita de primele studii, intra in eclipsa, si portretul de maturitate al lui Nicolae Petrascu ramine cel al memorialistului afabil, dar tern din Icoane de lumina (4 voi., 1935-l941).
Opera lui Nicolae Petrascu ilustreaza o evolutie paradoxala: junimist prin structura, el a simtit, din orgoliu, necesitatea de a se delimita de junimism, ratind astfel o vocatie critica reala. intreaga activitate a acestui junimist rebel si renegat se defineste, in fond, in functie de relatiile sale personale cu T. Maiorescu, si numai in al doilea rind in functie de optiunea pentru o noua formula critica. Delavrancea, articolul de debut la Convorbiri literare (1887), este un excelent exercitiu analitic menit sa sustina o judecata estetica severa, motivata cu real talent si cu reala inteligenta critica - doua calitati imediat recunoscute in cercul junimist, dar repudiate, cu articol cu tot, mai tirziu, de Nicolae Petrascu insusi, ca vadind o tendinta critica unilaterala si distructiva, in ton - crede autorul -cu atmosfera convorbirista, dar nu si cu structurala generozitate a propriei sale personalitati.
Mihail Eminescu, studiu critic (1890-l891), publicat tot in Convorbiri literare si dedicat lui Maiorescu, vadeste dorinta de a descoperi o noua formula critica, motivind analitic judecatile estetice de tip maiorescian (cu argumente de ordinul simbolismului fonetic, al lexicului si al sintaxei poetice) si introducind - reticent -elemente ale unei critici istorice, explicative; Nicolae Petrascu realizeaza astfel performanta de a sustine teze ma esciene si de a polemiza cu Gherea, utilizind argumente furnizate de Taine. Conferinta Noi in 1892 atesta desprinderea polemica de teza formelor fara fond, postulind (prelovinescian) necesitatea imitatiei ca premisa a evolutiei culturale. Despartirea de Maiorescu devine programatica in studiul pe care Nicolae Petrascu i-l dedica in 1893 (in volumul Figuri literare contimpurane); personalitatea, gindirea critica si rolul lui Maiorescu in cultura romana sint discutate, aici, intr-o maniera frapant antimaioresciana, adica apelind la mijloacele criticii stiintifice, deprinse de la Taine si Brandes; critica maioresciana apare ca un produs necesar al unui anumit moment istoric, acum depasit, ca o etapa istorica incheiata, care ar putea supravietui partial prin integrare (alaturi de elementele unei critici moderne ,jstorice si stiintifice") intr-o noua formula critica. in cautarea acestei sinteze, Nicolae Petrascu , aspirind la rolul de ideolog al „generatiei artiste" si de teoretician al unei „noi directii noi", opusa invechitei „directii noua" a lui Maiorescu, propune, teoretic, imbinarea punctului de vedere estetic cu cel „stiintific" - in sensul unui studiu determinist al cauzelor istorice, etnice, psihologice si biografice ale operei. Practic, aceasta sinteza (incercata in „studiul critic" Vasile Alecsandri, 1894, sau Dimitrie Bolintineanu, 1932) se realizeaza prea arar; Nicolae Petrascu nu se impune ca un critic novator sau ca un critic de directie, pentru ca optiunile si tonul criticii sale sint stinjenite vizibil de vointa de diferentiere fata de maiorescianism, vointa care conduce la treptata abandonare a criticii estetice (fapt cel putin curios pentru ideologul prezumtiv al „generatiei artiste"). in opozitie cu spiritul critic junimist, resimtit ca distructiv, Nicolae Petrascu isi cauta, marturisit, „mica [sa] originalitate" in a studia, in exclusivitate, „calitatile scriitorilor si artistilor" (Biografia mea), optind pentru o critica de incurajare, care ajunge, practic, la abandonarea criteriilor de selectie valorica, tradindu-si astfel statutul si menirea.
De la criticismul junimist, trecind prin etapa recuperarii istorice a literaturii pasoptiste, Nicolae Petrascu se indruma finalmente spre o memorialistica encomiastica, in care interesul se deplaseaza asupra biografiei artistilor contemporani.
Dar si in memorialistica antipatia fata de Maiorescu arunca pete de umbra asupra Icoanelor de lumina. Interiorul „banal", mesele „sans recherche, uneori chiar cu mincari ce se contraziceau", „imbracamintea fara distinctie" a lui Maiorescu, „risul lui ce izbucnea citeodata intr-un zgomot tare, cu ceva primitiv in el, cu ceva de pastor" (Biografia mea), sau snobismul si vulgaritatea sufleteasca a celor ce-l inconjoara pe mentorul junimist (Mite Kremnitz, Cleopatra Lecca) sint consemnari frecvente, care fac din memorialistica lui Nicolae Petrascu documentul psihologic al unui complex niciodata depasit, desi cenzurat cu grija: complexul Maiorescu. Paginile critice si memorialistica lui Nicolae Petrascu dau impresia unui efort zadarnic de a exorciza demonica (omni)prezenta a spiritului maiorescian. Singurul roman al lui Nicolae Petrascu, Marin Gelea, e un studiu (stingaci) asupra relatiilor dintre artist si societatea opaca la valorile spiritului: trei artisti de geniu - arhitectul Marin Gelea (prototip marturisit - Mincu „combinat cu sufletul" autorului), compozitorul Despin si poetul Nerva (prototip -Delavrancea) - traiesc sentimentul ratarii, inainte de a se refugia, primul, intr-un destin casnic si burghez, al doilea in moarte si al treilea intr-o stralucita cariera politica. Cu Marin Gelea, Nicolae Petrascu, acest inzestrat critic esuat intr-o memorialistica incolora, a dat si un roman (ratat) al ratarii.
OPERA:
Mihail Eminescu, studiu critic, Bucuresti, 1892 (ed. II, 1933);
Noi in 1892, Bucuresti, 1892;
Figuri literare contimpurane. Bucuresti, 1893;
Vasile Alecsandri, studiu critic, Bucuresti, 1894 (ed. II, 1930);
Scriitori romani contimporani. Bucuresti, 1898;
Dimitrie C. Ollanescu (Ascanio), Bucuresti, 1926;
loan Mincu, Bucuresti, 1928;
Duiliu Zamfirescu, Bucuresti, 1929;
N. Grigorescu. Bucuresti, 1930;
Anghel Demetriescu, Bucuresti, 1931;
loan Georgescu, Bucuresti, 1931;
Dimitrie Bolintineanu, Bucuresti, 1932;
G. D. Mirea, Bucuresti, f.a.;
Marin Gelea, roman. Bucuresti, f.a.;
Icoane de lumina. Bucuresti, voi. I, 1935, voi. . 1938, voi. IU, 1940, voi. IV, 1941;
Icoane de lumina, ed. ingrijita si pref. de D. Petrescu, Bucuresti, 1972.
|
REFERINTE CRITICE:
G. Calinescu, Istoria;
E. Lovinescu, T. Maiorescu si posteritatea lui critica, 1943;
D. Popovici, Eminescu in critica si istoria literara romana, 1947;
N. Iorga, Pagini de tinerete, I, 1968;
C. Ciopraga, Literatura;
D. Micu, inceput;
M. Bucur, Istoriografia;
1L.R., III;
M. Gafita, Fata ascunsa a lunii, 197'4;
FI. Mihailescu, Conceptul de critica literara in Romania, I, 1976.
|
