Nicolae Ioana biografia
Nicolae Ioana opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
IOANA Nicolae. se naste la 17 sept. 1939, comuna Racovita. judetul Arges.
Poet si prozator.
Fiul lui Vasile Ioana, brutar, si al Mariei (n. Ciocanea).
Liceul seral la Pitesti (bacalaureatul in 1954); Facultatea de Filosofie a Univ. din Bucuresti (1959-l964). Pontator la Uzinele de Piese Auto din Colibasi (1955): contabil la intreprinderea de Expeditii Auto din Pitesti (1958-l959); redactor la Agerpres (1964-l966). la Editura Tineretului si la Editura Albatros (1966-l975); instructor in Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste (1975-l982); redactor la Editura Sport-Turism (din 1982). Debut publicistic in revista Luceafarul (1958); debut editorial cu volum de versuri Templu sub apa (1967), urmat de alte zece plachete: Moartea lui Socrate (1969), Monologul albi 1972), Cartea de nisip (1973), Viata dupa ozi (1976), Amiaza melcilor (1977), Forma focului (1977), Fata zilei (1979) - din care este contrasa „autoselectia" Tabloul singuraticului (1979).
In anii '80 este activ mai ales ca romancier: Pavilionul (1981), Strada Occidentului (1986), Vizita la domiciliu (1989). Alte volum de versuri: Studiul de noapte (1982) si Coridorul (1989), precum si un volum de proza scurta, Pasagerul(1985). A tradus (in colab.) antologia Din lirica turca contemporana (1974). Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie.
Daca lirica e, prin definitie, inaderenta si refractara la mimesis, exista insa diferente graduale in acest refuz al „verosimilului", perspectiva din care se poate spune ca poezia iui Nicolae Ioana se refugiaza pe una dintre treptele cele mai radicale ale acestui non sau antimimetism, pe una dintre treptele sale cele mai neconcesive si mai inaccesibile „simtului comun" - care rami-ne masura ultima in mimesis, adica in modul „normal", curent si majoritar de perceptie si reprezentare literara a realului.
Atavisme ale acestui primordial mod „mimetic" persista totusi, paradoxal, sub forma unui aparent cadru narativ ori descriptiv, curent in poezia lui Nicolae Ioana, cadru in care insa, departe de a regasi turnate contururile ferme si familiare ale realului, vom intilni bintuind himerele unui vizionarism al irealitatii, de un foarte sever astigmatism personal. Descompunind si apoi recompunind subiectiv contururile realului obiectiv sub imperiul unei revarsari din sine a in teri ori tatii ce distorsioneaza si trunchiaza „figura" exterioritatii asupra careia se revarsa, acest astigmatism al viziunii lirice mizeaza pe sansa de a suiprinde astfel ceva din misterul impenetrabil al lucrurilor, al lumii, al unui real altfel indislocabil si opac.
Elocventa muta si stranie a aparentelor, sever conditionata de masura insasi in care esenta coboara in aparente, lasindu-se surprinsa, fie si ambiguu, fie si difuz, in acestea: ca si masura capacitatii poetului de a-si acredita semantic viziunea ireductibil subiectiva si personala, scotind-o de sub zodia arbitrariului si situind-o sub protectia necesarului, a coerentei generatoare de sens. Sens ce nu poate fi. in asemenea conditii, decit obscur, ambiguu, discontinuu, eliptic, sustragindu-se verbalizarii denotative, nelasindu-se captat intreg si sigur, ci lasindu-si doar banuita prezenta in spatele membrelor disjuncte ale unei realitati dezagregate, in spatele detaliului concret surprins cu o violenta acuitate a preceptiei, dar disparat, dislocat din conexiunile-i uzuale (vezi, spre pilda. Mic tratat despre noul stil, in volumul Monologul alb, 1972). Straina de „caldura" afectivitatii directe, aseptic extirpata din text, straina de orice autoadulatie orgolioasa sau autocom-patimire dizgratioasa a eului poetic in inerenta-i dezbinare cu lumea, departe de orice gesticulatie ori vociferare, ca si de narcisismul ca-lofil al limbajului (un limbaj expurgat de orice „muzicalitate", „frumusete" sau „ornament"), poezia lui Nicolae Ioana isi asuma sobru propria optiune, tenace urmarita si precizata de la volum la volum.
Ea isi asuma, ipsofacto, si riscurile ce decurg din inflexibilitatea acestei optiuni, din ariditatea si monotonia aparenta a unei poezii glaciale, cerebrale, ascetice. La primul contact cu textul, aceasta lirica austera si inospitaliera da o senzatie de gravitate mohorita, de incoerenta si opacitate, de dificultuos ermetism ezoteric. Acomodarea lecturii la viziunea ireductibil subiectiva a poetului ii descopera concomitent coerenta interioara, subliniindu-i astfel calitatile. Ca si necunoscut pentru marele public, in ciuda multelor volume publicate (Templu sub apa, 1967; Moartea lui Socrate, 1969; Monologul alb, 1972; Cartea de nisip, 1973; Via(a dupa o zi, 1976; Amiaza melcilor, 1977; Forma focului, 1977; Fata zilei, 1979; Tabloul singuraticului, 1979; Studiul de noapte, 1982; Coridorul, 1989), Nicolae Ioana nu poate iesi nici din „conul de umbra" al criticii, care, desi ii recunoaste validitatea estetica, ezita inca sa-i fixeze un loc in contextul epocii si al generatiei. Nu altceva decit suspendarea clauzelor „verosimilului" si „necesarului" din mimesis este ceea ce face poetul Nicolae Ioana si atunci cind scrie proza, efectul de estompare a contururilor realului si de opacizare a sensuri lor acestuia fiind insa, prin natura lucrurilor (a genurilor, adica), mai greu „tolerat" in epica decit in lirica. in prozele scurte din volumul Pasagerul (1985), dar mai ales in romanele Pavilionul (1981), Strada Occiden-tului (1986) si Vizita la domiciliu (1989), astfel de sensuri parelnice si absconse promit parca mereu sa prinda contur, sa se reveleze, sa coaguleze semantic intr-o parabola, intr-o alegorie, intr-un simbol, ceea ce totusi pina la urma nu se intimpla, promisiunea sensului tinind sistematic loc de sens: stufoase, extrem de incarcate si agitate sub raport epic, toate aceste sute de pagini din care nici o semnificatie nu se sedimenteaza devin, pina la urma, monotone si obositoare.
OPERA:
Templu sub apa, versuri. Bucuresti, 1967;
Moartea lui Socrate, versuri. Bucuresti, 1969;
Monologul alb, versuri, Bucuresti, 1972;
Cartea de nisip, versuri, Bucuresti, 1973;
Viata dupa o zi, versuri. Bucuresti, 1976;
Amiaza melcilor, versuri, Bucuresti, 1977;
Forma focului, versuri, Bucuresti, 1977;
Faa zilei, versuri, Bucuresti, 1979;
Tabloul singuraticului, versuri, postfata de Dana Dumitriu, Bucuresti, 1979;
Pavilionul, roman, Bucuresti, 1981;
Studiul de noapte, versuri, Bucuresti, 1982;
Pasagerul, proza scurta, Bucuresti, 1985;
Strada Occidentului, roman, Bucuresti, 1986;
Coridorul, versuri. Bucuresti, 1989;
Vizita la domiciliu, roman. Bucuresti, . Traduceri: Din lirica turca contemporana, antologie, pref., note si trad. in colab. cu N. Iusuf. A. Baubec, Bucuresti, 1974. |
REFERINTE CRITICE:
I. Caraion, Duelul cu crini, 1972;
M. Mincu, Poezie si generatie, 1975;
L. Alexiu, Ideografii lirice contemporane, 1977;
E. Dorcescu, Embleme ale reali/cilii, 1978: M. Iorgu-lescu. Scriitori ;
L. Raicu, Practica scrisului si experientalecturii, 1978;
D. Dimitriu, Singuratatea lecturii, 1980;
D. Flamand, in Amfiteatru, nr. 2, 1980;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 15, 1980;
H. Baclescu, in Tribuna, nr. 13, 1981;
I. Holban, in Cronica, nr. 50, 1981;
Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 26, 1982;
H. Candroveami, Printre poeti, 1983;
F. Miu, Semne, 1983;
FI. Mugur, in Flacara, nr. 50, 1983;
C. Tuchila, Cetatile poeziei, 1983;
M. Scarlal, in Romania literara, nr. 21, 1983;
V. Cristea, ibidem, nr. . 1985;
idem, . ibidem, nr. 49, 1986: P. Dugneanu, in Luceafarul, nr. 8, 1986;
V. Cristea, Fereastra criticului, 1987;
FI. Mugur, Schite despre fericire, 1987.
|
