Nicolae Bratescu Voinesti biografia
Nicolae Bratescu Voinesti opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
NOTA BIOBIBLIOGRAFICA
18681 ianuarie Se naste, la Targoviste, Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti, al doi- lea copil al lui Alexandru Bratescu, horticultor, si al Alexandrinei, nascuta Voinescu.
1872—1875 In casa parinteasca din Targoviste si din Bratesti, sat din apropierea Targovistei, viitorul scriitor asculta muzica si istorisiri captivante ale un- chiului Alexandru Voinescu, povestitor de un farmec irepetabil. Intrebat ce ar vrea sa fie in viata, micul Ioan a raspuns: “Povestitor, ca nenea Alexandru”.
1875—1879 Ioan urmeaza clasele primare in orasul natal.
1879—1883 Ioan studiaza la gimnaziu, apoi la liceu in Bucuresti.
In 1881 publica prima sa poezie in ziarul “Armonia”, condus de Alexandru Vlahuta.
1883—1887 In anii de studii la liceul “Sf. Sava” descopera poezia lui Mihai Emi- nescu, pe care o indrageste patimas.
1888—1891 Sustine bacalaureatul. Se inscrie la Facultatea de Drept. Il cunoaste peTitu Maiorescu si se bucura de atentia acestuia. Scrie versuri si proza, se apropie de “Junimea” si de “Convorbiri literare”, unde publica schita Cea din urma scrisoare(1880). Isi ia licenta in drept si lucreaza judecator, iar mai tarziu — avocat.
1892—1896 Perioada cea mai activa a colaborarii la “Convorbiri literare”, pre- cum si la alte publicatii.
1903 Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti publica primul sau volumNuvele si schite.
1906 Apare cea mai ampla si mai importanta nuvela a scriitorului: In lumea dreptatii (in revista “Viata romaneasca“, nr.2—6).
1907 Ii apare volumul In lumea dreptatii, pentru care ia premiul Academiei Romane.
1910 I. Al. Bratescu-Voinesti este ales vicepresedinte al Societatii Scriitorilor Romani.
1911 In brosura Pe marginea cartilor scriitorul discuta despre evolutionismul darwinian.
1912 Apare al doilea volum de nuvele si schite al scriitorului: Intuneric si lumina.
1914 Este numit director al Teatrului National. Activeaza in randurile partidului liberal, fiind pana in 1940, cu scurte pauze, deputat de Dambovita.
1915 Se stabileste la Bucuresti. Conduce, impreuna cu Al. Vlahuta, ziarul “Dacia”.
1918 Este ales membru al Academiei Romane.
1919 I. Al. Bratescu-Voinesti publica volumul cu tematica antirazboinica In slujba pacii.
1923 Publica volumul de nuvele si schite Ratacire.
1929 Este anul volumuluiFirimituri.
1933 Apare, in volum, eseul “ecologist” Cu undita.
1935 Vede lumina tiparului volumul de eseuri Din pragul apusului.
1937—1940 Are loc o alunecare vertiginoasa a scriitorului catre miscarile de dreapta. De aceea ultimii ani si-i traieste intr-o atmosfera de ostilitate si rezerva din partea publicului, pe care scriitorul insusi si le atrasese de partea sa.
1946 14 decembrie Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti se stinge din viata, la Bucuresti, lasand posteritatii, dincolo de ratacirile din ultimii sai ani, o mostenire literara pe deplin meritorie.
APRECIERI CRITICE
Pentru graiul cuminte şi adeseori glumeţ al ţăranului moldovean, Creangă este recunoscut ca model. Alături de el, Caragiale a ridicat la valoare literară vorbirea tipică a inculţilor şi semiculţilor din oraşe cu ridicolul lor, precum şi expresiile de spaimă şi de cruzime ale celor de la sat(Năpasta, Făclia de Paşti). Dl Brătescu-Voineşti se apropie de ei prin înfăţişarea firească a tot ce a rămas mai sănătos, după ameţeala atâtor inovaţii pripite, în pătura de mijloc a societăţii noastre.
Icoanele acestei vieţi, îndeosebi provinciale, sunt descrise cu o căldură de stil care câştigă de la început inimile cititorilor şi le lasă impresia unei binefaceri sufleteşti — cu atâta iubire şi cu o aşa respectuoasă decenţă a căutat autorul să priceapă generaţia care dispare din mijlocul nostru şi să ne-o înfăţişeze în forma nepieritoare a artei.
Titu MAIORESCU,Critice, II, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 176—177.
Dl Sadoveanu, evocându-ne misterul vieţii, înfiorându-ne de tragedia ei, este mai impresionist şi mai impresionant. Stilul său e plin de imagini, adică de expresii explozibile, încărcate de senzaţii şi de emoţii, de înţelesuri şi de subînţelesuri; dl Brătescu, fiind un “realist” clasic, un observator, un analist, nu are nevoie de un asemenea stil. Acesta nu ar putea reda ce vrea autorul să ne dea. El are un stil transparent, pentru că trebuie să fie cât mai clar şi mai precis, căci el n-are să ne înfioare, ci să ne explice. O frază separată a dlui Sadoveanu e artistică, o frază separată a dlui Brătescu pare o frază de ziarist; o frază a dlui Sadoveanu
îţi evocă sentimente, o frază a lui Brătescu îţi spune un amănunt nou şi interesant. Iar viaţa — atât de intensă — rezultă din suma acestor fraze.
Chiar şi în imagini apar calităţile stilului dlui Brătescu-Voineşti: imaginile sale sunt clarificatoare, nota ce rezultă din ele e sonoră, curată, dar unică, pe când imaginile dlui Sadoveanu trezesc serii de armonice.
Garabet IBRĂILEANU,Scriitori români şi străini, vol. I, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. 197.
(I. Al. Brătescu-Voineşti) e un povestitor foarte limpede, de o gingăşie superioară, zugrăvind din vârful penelului. Personajele sale de căpetenie sunt întotdeauna simpatice, şi scriitorul înconjură cu o palidă aureolă de milă pe aceşti păstrători ai amintirilor ce dorm în sufletul lor ca moaştele sfinţilor în mătase întinsă peste aurul stropit cu pietre scumpe, pe aceşti lini drumeţi ai vieţii, care plâng zilnic la căpătâiul unui dor ce a murit de multă vreme, luându-le şi o parte din viaţa lor, aceşti înfrânţi care tac înaintea oamenilor.
Nicolae IORGA, Studii literare, vol. I, Bucureşti, 1969, p. 284.
Acela care a adus o întreagă clasă de eroi suferind de răul noului veac, melancolici şi mizantropi, purtându-şi reveriile poetice prin oraşele de provincie, este Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Acesta publicase între 1890 şi 1896, în “Convor- biri”, afară de poezii, bucăţile cele mai tipice în proză.
Izbitoare sunt la Ioan Al. Brătescu-Voineşti, ca de altfel la mulţi din contem- poranii săi, lipsa de invenţie şi de productivitate. Schiţele şi nuvelele se bizuie pe simpla observare a unor medii ce sunt chiar acelea în care trăieşte scriitorul. Viaţa provincială printre magistraţi, avocaţi şi grefieri, atmosfera reuniunilor ori cluburilor unde se joacă cărţi, mergerea la vânătoare şi la pescuit, sfera familială, astea sunt punctele de plecare ale acestei literaturi în fond de amator, fiindcă hotărârea de a scrie este evident legată de ivirea unui prilej, nu de capacitatea de a crea lumi nouă. Uneori aspectul schiţei este chiar de cronică (şi nu fără
înrâurirea jurnalismului caragialian), ca bunăoară în Moş Niţă Hârleţ, unde punctul de plecare este discuţia în jurul problemei slugilor...
Brătescu-Voineşti nu e un poet descriptiv al naturii, deşi calitatea de poet i-a fost descoperită de unii ca notă esenţială, nu e măcar un bun observator. “Natura” sa, în loc să fie o simbolizare plastică de stări sufleteşti, rămâne un concept gol de orice conţinut concret, un prilej de consideraţii etice şi sanitare. Scriitorul are faţă de spectacolul geologic ocomoţiune oarbă pe care n-o poate transpune, din care cauză se mulţumeşte să exprime monologic sau dialogic reacţiunea verbală a omului comun. Însă transcrierea orală a comoţiunii este făcută, în linia artei caragialiene, cu îndemânare şi, dacă nu asistăm la priveliştea cosmică, receptăm măcar cu emoţie emoţiunea altora...
În aceste schiţe din viaţa sufletească automată, rudimentară a oamenilor cu conţinut sufletesc sărac (şi la ei se alătură şi animalele mai inteligente, precum câinele) stă tot meritul lui Brătescu-Voineşti. Arta e împrumutată de la Caragiale, cu toată acea observare exclusivă a conduitelor verbale, fără capacitatea poeziei directe, fără viziune a naturii şi fără limbaj rafinat. Însă schiţele au o desfăşurare de o economie perfectă, care face ca prin mijloace aşa de simple să se capete efecte emoţionale atât de durabile. Brătescu-Voineşti nu e un scriitor mare în termeni absoluţi, nu e un poet ca Sadoveanu, dar prin intensitatea atinsă în câteva puncte, prin originalitatea indiscutabilă a “duioşiei” lui, ce înfăţişează o treaptă superioară curatei simţiri etice, ocupă în literatura română un loc remarcabil...
George CĂLINESCU,Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. “Minerva”, 1986, p. 575, 576, 581.
S-a obiectat lui I. Al. Brătescu-Voineşti că nu percepe natura plastic şi că descripţiile de natură sunt înlocuite la el cu exclamaţii sau onomatopei. Lucrul nu e adevărat în totul, e adevărat însă că scriitorul nu e un “poet”... Ca scriitor clasic din familia lui Caragiale, Brătescu-Voineşti este preocupat în primul rând de lumea morală şi... opera sa conţine în cea mai mare parte caracterologii sau cel puţin fiziologii. Era... un “narator de rasă... puţin fecund: cizelator, nu sculptor; miniaturist, nu pictor”.
Al. PIRU,Analize şi sinteze critice, Craiova, Editura “Scrisul românesc”, 1973, p. 225.
Literatura dinÎn lumea dreptăţii şi Întuneric şi luminăpare mai mult o ridicare directă de întâmplări de pe planul imediat al vieţii de toate zilele. Este ceea ce autorul confirmă de altfel în conferinţa de la Facultatea de Litere, cerută de profesorul Caracostea (cunoscutul autor al studiuluiPoetul Brătescu-Voineşti) şi publicată înDin pragul apusului. Pană Trăsnea are slăbiciunea grădinii de flori, ca şi tatăl scriitorului, Neamul Udreştilor descrie ceva “din neînţelegerea din căsnicia părinţilor”, Mişu Gerescu dinScrisorile lui Mişu Gerescu este Alexandru Voinescu, “fratele mamei, fost căpitan de geniu, cel mai extraordinar povestitor pe care l-am întâlnit în viaţa mea”, Blana lui Isaia cuprinde o întâmplare adevărată, Inimă de tată fixează literar “nelinişti” părinteşti şi tot astfel mai departe: mediul familial poate fi identificat la tot pasul fie în eroi, fie în peisajul de cele mai multe ori restrâns la grădină. În aceeaşi conferinţă găsim formulată şi norma artistică, în respectul căreia şi-a scris literatura Brătescu-Voineşti:
“Scriitorul nu trebuie să depăşească limita credulităţii cititorului, el e dator să fie mai veridic decât realitatea însăşi, să se silească din toate puterile ca nu cumva cititorul să-şi zică: asta nu poate fi adevărat, aici autorul alterează adevărul!”
