Mircea Stefanescu biografia
Mircea Stefanescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
STEFANESCU Mircea, se naste la 11 apr. 1898, Bucuresti - moare in 23 oct. 1982, Bucuresti.
Dramaturg si prozator.
Fiul generalului Dumitru Stefanescu si al Vjsilicai (n. Scarlatescu). Absolva in 1917 Liceul „Gheorghe Lazar" din Bucuresti, facind apoi, o vreme, studii juridice, la care renunta pentru a se putea dedica teatrului si ziaristicii.
Debuteaza cu proza in revista Cuvintul liber (1920). in 1924 i se joaca, la Braila, prima piesa. Roba alba, scrisa in colab. cu cronicarul teatral I. Lazaroneanu. Colaboreaza la Epoca, Vremea, indreptarea, Curentul etc. Primul succes important il obtine cu Comedia zorilor (1930), care cuprinde patru tablouri din „comedia adolescentei". Drama pasionala Veste buna (1936), apreciata in mod deosebit de E. Lovinescu , este distinsa cu Premiul Teatrului National. In 1939 i se reprezinta „romanul dramatic" Acolo, departe, axat pe problema artistului.
Celelalte drame notabile ale lui Mircea Stefanescu sint Casa cu doua fete (1946) si Ave Maria (1947). Comedia Vis de secatura (1946) surprinde pitorescul mahalalei bucurestene, iar comedia Micul infern (1948) - adevarat „roman dramatic", caci actiunea se petrece de-a lungul a patruzeci de ani -urmareste tribulatiile triunghiului conjugal. Dupa 1948, Mircea Stefanescu se consacra biografiei unor personalitati: Barbu Lautaru in Rapsodia tiganilot (1948), Matei Millo si Mihail Pascaly in Caruta cu paiate (1953); aceleasi intentii le revela si piesele Ciprian Poru'mbescu (1952), Cuza Voda (1959), Procesul domnului Caragiale (1962), Eminescu (1964) s. a. in ultimii ani s-a dedicat memorialisticii: Un dramaturg isi aminteste (1980). Premiul „I. L. Caragiale" al Acad. pe 1949; Premiul special al Uniunii Scriitorilor pe 1978.
Desi este posesorul unei remarcabile tehnici dramatice, avind simtul replicii si stiinta piesei bine facute, S^ ramine totusi numai un dramaturg agreabil. intre cele circa cincizeci de creatii dramatice ale sale, foarte scenice altfel, nu exista, din pacate, nici o piesa mare, cu un ecou mai profund, peren, asa cum este, de pilda, Patima rosie pentru Mihail Sorbul sau Dom/tisoara Nastasia pentru G. M. Zamfirescu . Si in comedii, si in drame, mecanismul teatral, pus in functiune de abilitatea unui excelent profesionist al scenei, se deregleaza treptat, fie din cauza invaziei lirismului edulcorat si a efectelor melodramatice, fie, mai ales, din cauza precaritatii ideatiei problematice. Importanta in evolutia dramaturgului este Comedia zorilor, caci aici apare o prima schita a „secaturii" (poet mai curind in viata decit in arta) care reprezinta cel mai original personaj lansat de acest teatru.
Cu mijloace specifice comediei se prefigureaza un portret al artistului tinar care isi modeleaza existenta intr-un mod estetic, folosind in mod sistematic visul ca un corectiv al realitatii si indepartind astfel „fiorul vulgar al vietii". O deplina materializare a temei vietii ca vis si, simultan, a visului ca viata se realizeaza in comedia Vis de secatura. Dudu Zamfirescu - „secatura" fara domiciliu stabil si care are ca imn personal Balada chiriasului grabit a lui G. Topirceanu - este un poet si un boier al mahalalei, ce-si poarta consecvent stindardul eroicomic al conditiei sale: „Secatura moare, dar nu se preda" (dramaturgul comite, in finalul comediei, eroarea de a diminua in eroul sau profilul pur de „artist" al vietii, banalizindu-l prin transformarea intr-un simplu nedreptatit social). „Secatura" descinde din bufon in genere si din paradoxalul Sbilt in particular (cu observatia ca e doar copia edulcorata a acestuia): „De cind regii nu mai au bufoni, oamenii destepti, guralivi si veseli au trecut in slujba oamenilor incruntati si cu parale. Noi nu cerem nimic. Ni se cuvine. Pentru ca noi spargem monotonia vietii." Omul care aduce iluzia isi lasa „visul de secatura" in sufletul celorlalti si se reintoarce numai cind „victimele" lui au devenit apte sa treaca din viata banala in irealitatea modelata. Prin comediile sale sentimentale, imbibate de lirism, in care se face apologia reveriei, Mircea Stefanescu este precursorul lui Mihail Sebastian , in Comedia zorilor existind in germene Steaua fara nume: „Ai vazut cum fug in departare liniile ferate una linga alta din ce in ce mai aproape una de alta de-ti pare ca se vor intilni undeva intr-un punct dincolo de vederea noastra Se vede ca exista si suflete la fel in stare sa mearga alaturi chiar si o viata intreaga fara sa se ciocneasca fara sa se patrunda vreodata suflete paralele Si, daca fug spre minciuna e ca le amageste in departare iluzia punctul mincinos in care nu se vor intilni niciodata".
Acolo, departe -„roman dramatic" prin epicizarea timpului scenic ca in comedia Micul infern - reia si redefineste aceeasi problema a iluziei. Scriitorul din aceasta piesa, Silviu, crede ca, pentru completa sa dezvoltare artistica, trebuie sa plece „acolo, departe", intr-o metropola a artelor, dar, in momentul in care se implineste ca artist, nostalgia sa isi inverseaza obiectul, eroul facind elogiul provinciei ca forma de viata spirituala: „eu am venit cii burghezia mea in arta. Sint un om legat de pamint si de oamenii mei. Spunea tata: «Aici, baiete aici!» Acolo, Le Pernod! Acum, aici inseamna acolo dupa cum, pe vremuri, acolo insemna aici Iluzia,' s-a intors in dor" Boemul Le Pernod, actorul „imbatabil in rolurile de ratati", dezvolta aici o teorie asupra iluziilor, pe care „le pierzi in momentul in care, poate, fara sa stii, le-ai realizat. Cele nerealizate nu se pierd niciodata. Eu, daca traiesc in iluzia sinuciderii, e ca n-am realizat inca sinuciderea" Daca ziua joaca pentru altii, noaptea, Le Pernod o face numai pentru sine, repetind si perfectionind, la modul fictional, gestul fatal, apropiindu-se pas cu pas de materializarea lui ce va coincide cu curatirea de zgura oricarei iluzii: „Mie daca nu-mi place sa figurez noaptea, e ca eu noaptea am alta treaba - ma sinucid. incerc mereu pina voi realiza gestul. Ma suprim in rate. De fiecare data omor ceva din mine, tot ce a fost izvor de iluzii" Cea mai puternica drama a lui Mircea Stefanescu ramine Veste buna.
Aici - ca si in comediile Pe urmele lui Demetrian si Micul infern sau in drama Casa cu doua fete -reapare „lupta sexelor", de sorginte strindbergiana, in amestecul inextricabil de iubire, ura si senzualitate violenta. Tudor, proprietarul unei mosii pe malul marii, un fel de Platonov al acestei lumi, cu „viata salbatic de plina", e o forta stihiala, de o „inconstienta uriasa", care supune totul in jurul sau, devenind un simbol al fertilitatii aproape marquezian: „Stie sa sece baltile, sa impadureasca malurile, sa creasca pe linga casa lui mii de animale si de oratanii, sa vineze, sa pescuiasca, sa fie un om al cimpului si al marii!" Toti ceilalti (si in special sotia lui, Jeana), striviti de vigoarea acestui barbat, se refugiaza in „spectacolul fortei lui Tudor" ca in „visul ratat" al propriei lor existente. Eroul e surprins in momentul de criza, de intomnare vitala, cind in loc sa se vada de acum „umblind dupa dragoste pe patru labute, ca un catel dupa o aripa de gisca", prefera sa se sinucida, punind la cale, ca si personajul absent din Pe urmele lui Demetrian, o razbunare postuma. De aceea, exuberanta descatusarii celorlalti si speranta lor ca pot, in fine, sa-si realizeze „visul ratat" al vietii e doar o iluzie de o clipa. S-a spus despre aceasta piesa ca e o drama ibseniana; in realitate, unicul motiv ibsenian prezent aici e acela al „mortului viu" care retraieste in copilul sau, marcind „biruinta celor care supravietuiesc si mortii".
OPERA:
Comedia zorilor, patru tablouri din „Comedia adolescentei", Bucuresti, 1930;
Revelatia, Bucuresti, 1932;
Acolo, departe, roman dramatic in doua parti, Bucuresti, 1939;
Casa cu doua fete, drama in patru acte si epilog. Bucuresti, 1946;
Vis de secatura, comedie in trei acte, Bucuresti, 1946;
Secatura mahalalei, piesa in doua tablouri, si Ave Maria, drama in 5 acte, Bucuresti, 1947;
Jos Tudorache! Sus Tudorache!, comedie intr-un act, Bucuresti, 1952;
Matei Millo (Caruta cu paiate), piesa in trei acte, Bucuresti, 1953;
Zestrea Ilenutei, piesa in doua acte, Bucuresti, 1953;
Patriotica Romana, comedie in trei acte si un tablou. Bucuresti, 1956;
Teatru, cu o pref. de M. Gafita, Bucuresti, 1959;
Joc de noapte, joc de zi. 27 insomnii. Bucuresti, 1971;
Teatru, cu un cuvint inainte de N. Carandino, Bucuresti, 1973;
Caruta cu paiate. Bucuresti, 1976;
Teatru, Bucuresti, 1979;
Un dramaturg isi aminteste, l, Bucuresti, . Traduceri: D. N. Mamin-Sibirjak, Milioanele lui Privalov, Bucuresti, 1952 (trad. in colab. cu Isabela Dumbrava).
|
REFERINTE CRITICE:
Camil Petrescu, Teze si antiteze, 1936;
E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane. 1900-l937, 1937;
Perpessicius, Opere, IV;
Val. Condurache, in Convorbiri literare, nr. 10, 1973;
N. Carandino, Autori, piese si spectacole, 1973;
Fh Faifer, in Cronica, nr. 9, 1974;
M. Ghitulescu, in Tribuna, nr. 36,1974;
Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, III;
M. Ghitulescu, in Steaua, nr. 5, 1978;
N. Carandino, in Teatrul, nr. 1, 1979;
idem, in Flacara, nr. 45, 1982;
C. Isac, Permanente in dramaturgie, 1982;
M. Mancas, in Luceafarul, nr. 45, 1982;
I. Zamfirescu, in Romania literara, nr. 44, 1982;
FI. Faifer, Dramaturgia intre clipa si durata, 1983;
Alice Voinescu, Intilniri cu eroi din literatura si teatru, 1983;
V Silvestru, in Romania literara, nr. 16, 1985;
V. Bradateanu, in Teatru, nr. 4, 1987;
M. Ghitulescu, in Steaua, nr. 11, 1988;
Al. Raicu, Descoperirea pasarii Sitela, 1989.
|
