Mircea Mihaies biografia
Mircea Mihaies opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MIHAIES Mircea, se naste la 1 ian. 1954, comuna Sintana, judetul Arad.
Eseist si critic literar.
Fiul lui Mihai Mihaies si al Floarei, functionari. Studii gimnaziale si liceale la Arad. Absolvent al Facultatii de Filologie, sectia engleza-franceza, a Univ. din Timisoara, in .
Profesor de limba engleza la Scoala generala din comuna Virciorog, judetul Bihor (1980-l981), iar din 1981 redactor la revista Orizont din Timisoara.
Debuteaza in Orizont in .
A mai publicat in revista Familia, Amfiteatru, Dialog, Opinia studenteasca, Secolul 20, Romania literara, Viata Romaneasca, Revista de istorie si teorie literara. Caiete critice etc. Voi.: De veghe in oglinda (1989; Premiul pentru critica al Asoc. Scriitorilor din Timisoara).
Demersul critic al lui Mircea Mihaies este, atit tematic, cit si stilistic, o intreprindere de orientare postmoderna. intr-o perioada in care modernitatea noastra literara resimte tot mai acut secatuirea umanului, el elaboreaza o strategie de recuperare a scriitorului viu din spatele „omului de hirtie" scos in fata de critica structuralista si poststructuralista.
Aparuta la citiva ani dupa un volum similar in intentii, intoarcerea autorului a lui E. Simion (1981), cartea lui Mircea Mihaies se inscrie in tendinta mai generala a ideologiei optzeciste de revizitare a biograficului si a cotidianului. De veghe in oglinda (1989) aduna la un loc mai multe eseuri dedicate unui corpus reprezentativ de jurnale intime, delimitind contururile acestei specii de frontiera si schitind un fel de (auto)portret arhetipal al scriitorului ca om. Programatic, Mircea Mihaies nu construieste un edificiu de teorie literara si nu elaboreaza un arsenal de concepte, care sa fixeze durata interioara a jurnalelor analizate intr-o necropola de notiuni moarte, ci incearca sa refaca, in fiecare eseu, labirinticele traseuri sufletesti ale autorilor lor. Temperamentul sau critic nu este geometric, ci organic, nu e abstract, ci substantialist, „cartea fiind scrisa, in fond, pe un scenariu doctoral destructurat de o optiune stilistica" (Al. Cistelecan). In locul schemelor generale, Mircea Mihaies prefera imaginile carnale, pline de sugestii atit intelectuale, cit si sinestezice. Discursul sau se desfasoara euristic, reparcurgind problematica sinuoasa a unor constiinte torturate, dar vii, contradictorii, dar autentice. Citind jurnalele lui Stendhal, Baudelaire, Maiorescu, Tolstoi, Gide, Musil, Woolf, Kafka, Mateiu Caragiale, Gombrowicz, Pavese. Camus sau Radu Petrescu. eseistul se identifica empatetic acestor autori, reactivind polii de tensiuni adeseori paradoxale ce au provocat oscilatiile imprevizibile ale vietii lor.
Discursul sau ajunge pe alocuri la un stil indirect liber, care urmeaza mirarile, perplexitatile, spaimele, revoltele modelelor sale. Oscilograf racordat la autorul pe care il consulta, scriitura lui Mircea Mihaies are un duet metonimic, in care ideile nu se organizeaza piramidal, ci se deduc una dintr-alta, intr-o desfasurare zvircolita si fascinanta, de o mare plasticitate si verva expresiva. Algoritmul constructiv nu este arhitectura minerala, ci biologia fractalica. Reperele teoretice nu ii lipsesc eseistului, el intrind in dialog cu autoritati ale genului precum B. Didier, Mircea Mihaies Leleu, A. Girard, J. Bellemin-Noel, J. Rousset, R. Pascal, Ph. Lejeune, G. Genette etc. Dar pina si capitolul recapitulativ final, „Trestiile lui Midas", nu isi propune sa rezume analizele intr-o poetica a speciei jurnalului intim, ci devine mai degraba o pledoarie pentru politropia si inefabilul acesteia. Refuzul deliberat al constructiei nu se datoreaza doar rigorilor (sau lipsei de rigori) a eseului in raport cu studiul teoretic, ci urmareste sa armonizeze discursul critic atit la materialul analizat, cit si la scopul demonstratiei: acela de a recupera, dupa dictatura metodologica a criticii tehniciste, senzatia de viata transmisa de autori si, nu in ultimul rind, bucuria lecturii si hedonismul comentariului.
Absenta arhitecturii nu presupune insa si inexistenta unui mecanism hermeneutic. Privite in palimpsest, eseurile lui Mircea Mihaies dau la iveala un pattern comun, un anumit protocol procedural, dictat de punerea unor acelorasi intrebari existentiale si umane tuturor autorilor comentati. Ceea ce il obsedeaza pe eseist, ca un fel de „mit [critic] personal", este Bildungsroman-^ inscris in fiecare jurnal. Propunindu-si degajarea unei „epure a figurii creatorului in intimitatea notatiilor sale" (M. Papahagi), el incearca sa „descifreze impulsurile reale din spatele mastilor, regia confesiunii" (R.G. Teposu), sa deconspire mecanismele de autocratie a scriitorilor respectivi. in mod simptomatic, in majoritatea cazurilor, aceste jurnale reflecta virsta tineretii, etapa de formatie, si mai putin virsta deplinei maturitati, a succesului si recunoasterii unanime.
Modelul care da coloratura intregii galerii de portrete ale acestor artisti in devenire este cel al lui Stendhal. Atitudinea lui Henri Beyle in fata literaturii ii apare lui Mircea Mihaies ca decalchiata dupa cea a lui Rastignac in fata Parisului. in cazul aproape tuturor autorilor, eseistul pune in relief modul cum se face o personalitate, proiectul de sine prin care un om in care talentul este deocamdata doar latent, neconfirmat prin opera, se modeleaza ca un creator.
Tipologiile, comportamentele, reactiile care circumscriu aceasta supratema sint extrem de variate, dar instructive: Stendhal oscileaza intre luciditate, grandomanie si histrionism, Baudelaire intre intoleranta si destrabalare, Tolstoi intre sinceritate si masochism, Gide intre apatie si orgoliu, Musil intre timiditate si calcul rece, Virginia Woolf intre vanitate si depresie, Kafka intre umilinta functionarului imperial si hipersensibilitate, Gombrowicz intre sentimentul de paria si nevoia de sfidare, Camus intre confesiunea permanenta si angoasa neantului etc. Toate aceste programe de autoconstructie gasesc in jurnal un instrument de mise en abime a propriei vieti. Jurnalele reflecta adesea idealul eului pe care si-l construiesc scriitorii, dar si distanta dintre aspiratie si evolutie reala. A doua mare supratema a investigatiei lui Mircea Mihaies este raportul pe care autorul il intretine cu sine insusi prin jurnal. Pentru Gide, „jurnalul e util in evolutiile morale", pentru Musil e un mijloc de eliberare de neputinte si inhibitii si „un compendiu al miscarilor spiritului printre mecanismele gindirii", pentru Virginia Woolf e „marturia drumului in singuratate parcurs in timpul creatiei" si „graficul progresului, procesul verbal al victoriei in lupta cu sine", pentru Kafka o modalitate de a se intelege mai bine, pentru Mateiu Caragiale un fel de „ghid ajutator" in lumea mondena, pentru Gombrowicz e „cartea unui self-made-man al literaturii", pentru Pavese „o revarsare neasteptata de ginduri si stari conceptuale.
Un filon nevazut care ii marcheaza viata interioara", pentru Camus o confesiune permanenta, adevarat „paradis al psihanalistilor". Adeseori, eseistul lasa sa se intrezareasca ' in filigran cauzele de psihologie abisala ale acestor atitudini, cel mai adesea legate de relatiile infantile cu tatal (Stendhal, Baudelaire, Virginia Woolf, Kafka) sau cu mama (Gombrowicz). Totusi, postura lui prioritara nu este cea de psihanalist, ci aceea de psiholog in care se intrezareste un moralist. Portretele ce se constituie ca niste variatiuni pe „paradigma stendhaliana" nu se sfiesc sa deconspire mecanismele meschine ale caracterelor unor figuri sacre. Viata lui Stendhal e vazuta ca o „campanie de culegere a aplauzelor", a lui Mateiu Caragiale ca o „partida de pescuit in ape tulburi", a lui Maiorescu e ghidata de „automultumire si orgoliu" etc. Scopul acestor judecati morale intrinseci pare a fi unul de autocunoastere. Mircea Mihaies citeste si comenteaza jurnalele celorlalti pentru a invata o lectie despre el insusi (asa cum ar trebui sa functioneze in fond orice lectura modelatoare).
Privindu-i pe ceilalti, eseistul trece in revista diverse scenarii de devenire in viata, diferite modalitati de formare a sensibilitatii interioare, persiflind posibilele rataciri de caracter. Jurnalul celorlalti este o oglinda indirecta pentru eseistul insusi, ca om si scriitor. Sensul adinc al acestui tip de scriitura ar fi, dupa AI. Calinescu, urmatorul: „discontinuitatea, fragmentarismul, oglindirea in ceilalti sint conditii ale regasirii unitatii eului propriu". O dovada in plus in acest sens este textul de deschidere, „Celalalt", un micro-jumal al scrierii acestui volum. Descifrind partiturile maestrilor, ucenicul isi digiteaza propria melodie. Citind jurnalele altora, Mircea Mihaies descopera cum sa taie o fereastra in propria intimitate. Prin aceste pagini de confesiuni de stare si notatii de idei, „eseistul diarist" (E. Simion) executa un ritual de descatusare a creativitatii, verva critica hranindu-se dintr-un temperament de prozator. „Cartea sa poate sa para jurnalul unei intimitati care invata sa se elibereze de complexele scrisului, ale traitului prin scris, si in acest sens ea ne propune o confesiune mediata" (I. Buduca).
OPERA:
De veghe In oglinda. Bucuresti, 1989. |
REFERINTE CRITICE:
C. Ungur'earu, in Orizont, nr. 11, 1989;
E. Simion, in Romania literara, nr. 13, 1989;
M. Papahagi, in Tribuna, nr. . 1989;
R. Munteanu, in Flacara, nr. 15, 1989;
Al. Calinescu, in Cronica, nr. 16* 1989;
I. Buduca, in Viata studenteasca, nr. 33, 1989;
Val. Condurache, in Convorbiri literate nr. 7, 1989;
R.C. Cristea, in Familia, nr. 7, 1989;
Al. Cistelecan, in Vatra, nr. 7, 1989.
|
