Mircea Malita biografia
Mircea Malita opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MALITA Mircea, se naste la 20 febr. 1927, Oradea.
Eseist.
Fiul lui Pavel Malita, avocat, si al Veturiei (n. Chirila).
Dupa studiile liceale incepute la Oradea si terminate la Beius (1946), isi ia licenta in matematici la Univ. din Bucuresti (1950).
Director al Bibliotecii Acad. (1950-l955), prof. univ., acad., ministru al invatamintului (1970-l973), activeaza in diplomatie.
Debuteaza editorial cu volum de eseuri Repere (1967) cuprinzind, ca si Sfinxul (1969), Fire si noduri (1975) sau Zidul si iedera (1977), pertinente incursiuni in multe culturi ale globului. Istoricul artelor, politologul si matematicianul se inlilnesc in pagini de elevatie spirituala si tensiune intelectuala. Interesul constant pentru viitorologie (Idei in mers, 1975 si 1981), „gindurile rostite" pe marginea unor concepte ca model, sistem, cibernetica etc. (ciclul Aurul cenusiu, 197l-l973), pagini din istoria si practica diplomatiei romanesti, in sfirsit, numeroasele lucrari de specialitate (Teoria prafurilor, 1972; Programarea neliniara, 1972; Triade, 1973 etc.) rotunjesc imaginea nu numai a eseistului, dar si pe aceea a unuia dintre cei mai de seama promotori ai studiului interdisciplinar de la noi.
Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1975.
Calator pasionat si avertizat, stabilind conexiuni intre culturi si civilizatii deosebite, meditind asupra cibemetizarii vietii noastre modeme si raminind, in continuare, credincios Cartii, din care extrage, asimilindu-le, numeroase sugestii, Mircea Malita se dovedeste un veritabil apologet al inteligentei si gindirii creatoare. „Eseul vorbit" inscrie un moment in evolutia formei, invitind, prin caracterul sau dramatic, adeseori conflictual, la o tensionata si fertila participare.
Utilizarea dialogului maieutic dupa modelul, mai apropiat in timp, al „regiei calinesciene" apare ca o solutie normala. Aliajul dar si „confruntarea aspra intre carte si viata, intre imaginea mentala si cea traita" caracterizeaza aceasta meditatie continua, prezidata de o poetica sui-generis. „Totul ma trimite spre lectura, dar in acelasi timp o depaseste" (Florenta lui Machiavelli), ne spune autorul atent mai mult la traseul sinuos al ideilor decit la acela propriu-zis geografic, consumat in spatiul european sau afro-asiatic. Postulatul „cultura, ori este asociativa, ori nu exista" este concretizat permanent, ordonat fiind pe doi indici, al comunicarii si al timpului ce se insinueaza obsesiv in „glosele", „discursurile" sau memorialul de calatorie.
Cea de-a patra dimensiune, aceea a timpului, va fi astfel refacuta intr-un excurs de istoria artei (Castelul lui Adrian), interogata la modul pur filosofic (Sfinxul) ori dedusa, rezultata dintr-o analiza a mentalitatii medievale (Catedrala din Chartres). Omul de stiinta insa nu se dezminte, plusul de precizie fireasca ce face farmecul frazei sale ii apartine, indiferent de unghiul din care se contempla cutare fenomen cultural. O contemplare activa din moment ce, convins ca „in stiinta ca si in arta omul produce modele ale realitatii" (Aurul cenusiu), autorul surprinde izomorfismul legilor unor fenomene distincte: „unde sinteti, Norbert Wiener si McLuhan, ciberneticieni si inovatori, sa recunoasteti in Cavalerul trac, scobit intr-o piatra dobrogeana, in Cavalerul de Madara sau intr-un mit folcloric din Balcani, intuitia timpurie a unui adevar uitat si apoi redescoperit in termenii celei mai noi stiinte? in viziunea mitica si globala, fixata in semne si desene, e zavorita o teorema a civilizatiei modeme" (Cavalerul trac). Dialogul artelor cu stiinta si, mai larg, raportul complex dintre natura si cultura devin constantele, tematic vorbind, ale „eseului vorbit". Rolul civilizatiilor este apreciat dupa functionalitatea comunicarii pe care o instituie de fiecare data altfel.
Examenul lor nuantat solicita din plin interventia sociologului, istoricului mentalitatii sau pe aceea a politologului, fiecare dintre ei oferind momentului o anumita culoare, iar fenomenului relief. „Pentru a avea o stiinta creatoare a naturii" - citim intr-un eseu definitoriu - „Florenta a trebuit sa arunce peste bord scolastica. A facut-o prin cetateanul ei Galileo Galilei. Ca sa aiba o stiinta politica aplicabila, a trebuit sa demistifice istoria si teoriile providentialiste. A facut-o prin cetateanul ei Niccolo Machiavelli" (Florenta lui Machiavelli). Istoria statului din Peninsula, ce a rezistat tocmai prin politologic adica prin „stiinta contracararii si substituirii fortei" (deosebita de strategie, adica de „stiinta folosirii si a administrarii fortei"), devine astfel exemplara, Florenta prefacindu-se intr-un veritabil model, asa cum - la alte dimensiuni temporale -„Sfinta Sofia este un simbol al diplomatiei bizantine in actiune" (intelepciunea Bizantului). Bazilica semnifica, in aceasta ordine, „un element al strategiei imperiale, centralismul absolut" (Ibidem). Lecturile laborioase (un Diehl, Panofsky sau Cantemir) servesc transcrierii, in chipul de mai sus, a unui moment de arta sau a unei intregi perioade consemnata de memoria hirtiei sau a pietrei. Gindul, mobil, infloreste adesea in concluzie aforistica, in exemple de spontaneitate supravegheata, ce fac deliciul intelectual al „clasicului" in materie. Paul Zarifopol. Astfel, fenomen de compensatie dupa consumarea Cruciadelor, catedralele „reprezentau un alt Ierusalim ce urma sa fie cucerit in chiar inima oraselor" (Catedrala din Chartres).
Analogia, izomorfismul, asociatiile de idei, precum si eleganta desfasurarii lor in pagina unifica Reperele asiatice cu Europa de mijloc. America Latina cu Reperele mediteraneene etc. Sensibil la „mesajul cald si durabil al ideilor", condeiul lui Mircea Malita este de fapt sensibil la perenitatea unei dimensiuni, aceea a umanismului. intilnirea cu Erasmus sau cu Boscovici, Savantul din Ragusa, rememorarea existentei lui Grotius (La mormintul lui Grotius) se inscriu pe firul unei preocupari continue ce elibereaza, in analizele consacrate unor personalitati de astazi, acidul reflectiei critice. Ignorarea, de catre Toynbee sau Marcuse, a importantei tehnologiei la scara epocilor trecute si la aceea moderna viciaza grav insusi sistemul lor de gindire. Elogiul facut lui Moisil umanistul indica optiunea hotarita pentru o alta forma de umanism, adecvat imperativelor actualului veac. Un secol unde, nu intimplator, „nimic nu este mai absurd ca gratuitatea culturii", intrucit ea „umple ceea ce experienta nu acopera, faurind acceptari comune ale cuvintelor ca ele sa poata circula" (Societate = cultura). Este ceea ce autorul
Aurului cenusiu demonstreaza in eseurile care, luate global, alcatuiesc o lucida confesiune a omului modem - sinteza intre cuvintul anamnetic si cifra integratoare.
OPERA:
Repere, Bucuresti, 1967;
Sfinxul, Bucuresti, 1969;
Cronica anului 2000, Bucuresti, 1969 (ed. II, 1975);
Diplomatia. Scoli si institutii. Bucuresti, 1970;
Diplomatia romana. Privire istorica. Bucuresti, 1970;
Aurul cenusiu, MII, Cluj, 197l-l973;
Teoria si practica negocierilor. Bucuresti, 1972;
Teoria grafurilor. Bucuresti, 1972;
Pietre vii. Bucuresti, 1973;
Fire si noduri. Bucuresti, 1975;
Idei in mers, I-U, Bucuresti, 1975-l981";
Zidul si iedera. Bucuresti, 1977;
Incertitudine si decizie, I, Bucuresti, 1980 (in colab. cu C. Zidaroiu);
Bazele inteligentei artificiale, I, Bucuresti, 1987 (in colab. cu Mihaela Malita). |
REFERINTE CRITICE:
S. Stati, in Romania literara, nr. 14, 1974;
Al. Ivasiuc, in Romania literara, nr. 27, 1975;
R. Enescu, in Familia, nr. 4,1976;
C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 5, 1976;
E. Simion, in Romania literara, nr. 31, 1977;
A1.I. Fridus, in Cronica, nr. 35, 1981;
M. Muthu, in Romania literara, nr. 28, 1981;
T. Radulescu, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1982;
I. Isaiu, in Steaua, nr. 33, 1982;
T. Radulescu, in Viata Romaneasca, nr. 7,1982;
E. Manu, Spatiul etern, 1985.
|
