Mircea Demetriade biografia
Mircea Demetriade opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
DEMETRIADE Mircea, se naste la 2 sept. 1861, Ocnele Mari - moare in 11 sept. 1914, Bucuresti. Poet si dramaturg. Fiul actorului Costache Deme-triade si al Luxitei (n. Saragea). Frate cu actorii Aristide Demetriade si Aristizza Romanescu.
Dupa studii liceale intrerupte, urmeaza cursurile de declamatie ale Conservatorului din Bucuresti.
Debuteaza cu versuri in Literatorul (1880); debut editorial cu volum Fabule (1883). Discipol al lui Al. Macedonski", tip al poetului boem, incadrat in atmosfera cafenelelor literare ale vremii, colaboreaza la Revista literara, Revista orientala. Telegraful roman, Unirea, Romanul, Nationalul, Liga literara. Viata noua. Generatia noua etc. cu poezii (peste o mie cinci sute), teatru, traduce, art. critice (importante cele din Romanul literar), majoritatea nestrinse in voi.
A semnat si cu pseudonimul M. Demetriad, M. C. Dimitriade. A ilustrat printr-o poezie retorica, savant versificata, imagistica si tematica romantica si baudelairiana: demonism, geniu, ascensiune spirituala, spleen etc. (Versuri, 1884). Teatru pitoresc si feeric (Renegatul, 1893; Opere dramatice, 1905; Visul lui AU, 1913).
Trad. din Nerval, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud.
Poemele lui Mircea Demetriade, discursive, emfatice, cu momente de virf in tiradele razvratirii si ale imprecatiei erotice, isi sustin atitudinile teatrale -in revolta sau in melancolie - printr-un complex de artificii stilistice: majuscule, sublinieri, exclamatii. Meditatiile dramatizate sint mono-loguri ale personajului predilect, artistul revoltat, de un orgoliu romantic, ironizindu-l pe „absurdul Dumnezeu", plasindu-se intr-o caracteristica opozitie cu restul lumii sau dezvol-tind, intr-o consecventa duritate a tonului, teme sociale („Blesteme cada-asupra-ti, societate"). Demonismul, imagistica violentei creeaza nota aparte, timbrul original al poeziei lui Mircea Demetriade Motivul fortei dezlantuite, exaltarea momentelor de intensitate senzoriala, culorile tari sint caractere ale unui lirism tensionat, autentic, in care apar „filtruri satanice", „betia luxuriei nebune", „sfinta betie", „orchestra de senzatii", sin-ge, patima, „ris sardonic", „abisuri negre", in complementaritatea simbolica a ghetii si a focului, a mortii si a iubirii: „Si Tanatos, si Eros in sufletul meu sint". Excesul pasiunii si al fanteziei, intr-un limbaj neologistic sonor, hi-perbolizant, tablourile orgiastice in nota morbida, macabra (cu „putrede-orhidee, bolnave scandaloase"), tema nebuniei si a dezgustului universal esueaza adesea in alegorie si in explicatie didacticista. Intra astfel in scena Adevarul, Minciuna, Natura, Amorul, indoiala, Deziluzia, Fatalitatea, care amintesc primul sau volum, Fabule (1883). in violenta tonului, aproape generala in poeziile erotice, foarte frecventa si in meditatii, transpare preferinta pentru gestul teatral, in virtutea careia e revizuita si imaginea lui Hamlet („Oh! Hamlet, spirit searbad, fantastica fiinta; / Limfatic ca si lumea, in slaba ta vointa / D-a te ucide!"). Tema creatorului de geniu este pretutindeni prezenta: in eroul din poemul Fat-Frumos e concentrat un portret-tip al poetului inspirat: pierdut in cugetari, retras din lume, cuvintind in versuri si vrajind femeile, risipitor, revoltat de nedreptati, investit cu atributele unei incontestabile superioritati umane si ale nemuririi. Preocuparile formale, pentru experimentul prozodic, ale lui Mircea Demetriade se fac mereu simtite in simplele reluari si refrene sau in adoptarea de tipare ritmice complicate si de variate forme fixe. Virtuozitatea prozodica, alaturi de temele mitologice si de contemplare a frumosului artistic au permis de altfel si incadrarea partiala a lui Mircea Demetriade printre parnasieni. in teatru, centrul de interes continua sa fie eroul, personaj romantic, in varianta demonizatului cuprins de spleen sau a contemplativului cautind evadari in oniric. „Renegatul" Aii (Visul lui Aii, 1913) si Dafin Fat-Frumos (Dafin Fat-Frumos si Frumoasa Ileana) apartin intr-o masura mai mare sau mai mica tot tipologiei poetului. Tentatia mortii, construirea de paradisuri artificiale, ambiguitatea relatiei intre fantastic si real creeaza un cadru interesant personajului. Rezolvarile situatiilor dramatice sint insa conventionale, conformiste. Teatrul lui Mircea Demetriade reuseste totusi acomodari neasteptate de motive romantice, cu accente faustice, intr-un cadru de un perfect balcanism. Feeria, figuratia de opereta (Vin-zatori, Dervisi, Spirite, Silfi, Sirene, Djini, Naiade, Amorasi, Muze, Amazoane, Mucenice, Nimfe, Tritoni, Pitici, Draci, Spinzurati, Balauri, Flori, Larve), cautarea pitorescului si a culorii orientale (din care nu lipsesc notele de umor) capata un plus de profunzime prin prezenta unor vizibile intentii ambitioase, de pilda in gasirea corespondentelor limbajului poetic modern („Seitan" pentru demon, „uritul" pentru spleen, „dorul" pentru nostalgia metafizica) sau in crearea de scenarii mitologice cu personajele basmului autohton.
OPERA:
Fabule, Bucuresti, 1883;
Versuri. 1880-l884, Bucuresti, 1884;
Fat-Frumos. Forme noi. Pygmalion. Din albumul ei. Poezii, 1883-l888, Bucuresti, 1889;
Renegatul. Melopee in trei acte. Bucuresti, 1893;
Opere dramatice. Bucuresti, 1905;
Visul lui Ali. Poema fantastica in opt icoane, Bucuresti, 1913.
|
REFERINTE CRITICE:
G. Caljnescu, Istoria;
N. Davidescu, Din poezia noastra parnasiana, 1943;
Al. Cioranescu, Literatura comparata, 1944;
T. Vianu, Figuri si forme literare, 1946;
Al. Macedon-ski, Opere, II, 1966;
Lidia Bote, Antologia poeziei simboliste romanesti, 1968;
C. Ciopraga, Literatura;
D. Micu, inceput;
V. Mindra, Clasicism si romantism in dramaturgia romaneasca (1816-l918), 1973;
Margareta Dolinescu, Parnasianismul, 1979;
D. Micu, Modernismul, I;
Adriana II ic seu. Poezia simbolista romaneasca, 1985;
M. Anghelescu, in Transilvania, nr. 11, 1986;
idem, Textul si realitatea, 1988.
|
