Mihai Ungheanu biografia
Mihai Ungheanu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
UNGHEANU Mihai, se naste la 17 mart. 1939, Slobozia Veche, judetul Ialomita.
Critic si istoric literar.
Fiul lucratorului CFR Ion Ungheanu si al Anei (n. Ardeleanu), ambii de origine transilvaneana. Studii primare si medii in orasul natal (1945-l955); absolvent (1963) al Facultatii de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti.
Colaborator (1963-l965) al Vietii studentesti si al Scinteii tineretului, e apoi redactor la Ramuri (Craiova, 1964-l966), la sectia culturala a Scinteii tineretului (1965-l967), seful sectiei cultura al aceluiasi ziar (1967-l968), sef al sectiei critica si secretar responsabil de redactie la Luceafarul (1968-l969), de unde demisioneaza. intre 1970 si 1972, redactor la Contemporanul, iar intre 1972 si 1974 seful sectiei culturale la Scinteia tineretului; demisioneaza din nou pentru a reveni (1974) la Luceafarul, ca redactor-sef adjunct.
Debuteaza in revista Ramuri (1965) la „cronica literara", colaborind, in afara de revista si ziarele in redactia carora a lucrat, si la Romania literara. Viata Romaneasca, Astra, Cronica, Familia, Flacara, Convorbiri literare. A publicat volum de critica si istorie literara (Campanii, 1970; Padurea de simboluri, 1973; Marin Preda. Vocatie si aspiratie, 1973; Arhipelag de semne, 1975; Lecturi si rocade, 1978), o carte de Interviuri neconventionale (1982) si a ingrijit ed. din Ibraileanu si Iorga precum si o antologie a criticii despre Marin Preda . Premiul de critica al revista Arges (1970); Premiul UTC (1973); Premiile de critica ale Asoc. Scriitorilor din Bucuresti pe 1973 si . Spirit polemic si partizan, Mihai Ungheanu este un critic cu marcante propensiuni, spre istoria literara, chemata ca model, instituita in reper predominant.
Un „puritan" al criticii noastre s-a vrut Mihai Ungheanu: oricit de larga ar fi intelegerea sa, tonul e dominat de o mare energie, iar de sub stofa aspra (nelipsita, tocmai de aceea, de o anumita frumusete, cu toate ca stilul nu e preocuparea cea mai importanta a autorului) se ghiceste un spirit polemic ce rabufneste, surprinzator, in mijlocul celei mai elaborate demonstratii. Criticul are acea doza de fanatism al profesiunii sale ce transforma un oficiu intr-o misiune: „[] orice cronica [literara, se naste la se naste la] e un document public"; „criticul n-are dreptul sa uite!"; „un critic este prin definitia profesiei un intransigent"; „Un critic trebuie sa aiba sentimentul istoricitatii si, cind persoana sa a fost modelata de conjuncturi, el trebuie sa aiba curajul de a face din ea un document"; „un critic adevarat are datoria sa fie mare si in eroare" (Campanii, 1970). ,3iblia" pe care jura ii cuprinde pe toti „profetii": de la Maiorescu la Ibraileanu , de la Iorga la Lovinescu , Calinescu si Vianu , periodic revizuiti, nu fara delimitari. S-a remarcat frecventa metaforei militare in limbajul lui Mihai Ungheanu, incepind de la titluri („campanii", „turnire", „trasoare", „rocade"): mai important este de semnalat faptul ca, aplicindu-se mai ales asupra a ceea ce, conventional, se numeste „mostenire literara", el intelege sa nu abandoneze armele criticului. Viziunea sa asupra istoriei literare devine astfel aceea a surprinderii unui cimp de lupta unde se infrunta tendintele cele mai diverse: un finalism imanent da miscare cadrului. Nici unul din gesturile sociale sau strict literare ale autorilor discutati nu are, in imaginea data de Mihai Ungheanu, valentele gratuitatii spiritului; toate sint, deopotriva, dictate de scopuri ce devin vizibile in dispozitia desenata de critic.
El nu intirzie sa nuanteze, si nu de putine ori se desluseste in scrisul sau intentia revizuirilor la scara istoriei literare. De multe ori, aceste distingo-uri vizeaza destramarea unor aliante sau paralelisme si constituirea altora (in plan ideal, evident, caci e vorba de idiosincraziile, diferentele ideologice sau simpatiile si asemanarile de conceptie intre diversi critici, dintre cei mai mari ai literaturii noastre). Aceasta atitudine are in ea ceva utilitar: chiar daca autorului nu-i este deloc inaccesibila speculatia, demersul sau e caracterizat in ultima instanta de o anumita doza de pragmatism. Limbajul in care ei se expliciteaza are de aceea notele unui „regim al urgentei" (Lucian Raicu ): este concis, taios, aspirind la formularea exacta. Factura „ideologica" a scrisului sau n-a scapat observatorilor; ea este cea care da dominanta activitatii critice a lui Mihai Ungheanu. Dupa Campanii (1970), cartea unui debut foarte semnificativ, volumul cu titlul baudelaireian Padurea de simboluri (1972) ia in discutie, in cite unul sau mai multe studii si articole (o parte reproduse din primul volum) nume de cea mai mare rezonanta (Hasdeu , Maiorescu , Caragiale , Duiliu Zamfirescu , Iorga, Ibraileanu , Sadoveanu , Rebreanu , Lovinescu , Camil Petrescu , Perpessicius , Calinescu , Cioculescu , Voiculescu s.a.).
Cu Arhipelag de semne (1975) inregistram o mai decisa cuprindere in sumar a comentariului critic al actualitatii literare (nu lipseste o sectiune de polemica propriu-zisa). Acest fapt se converteste in Lecturi si rocade (1978) intr-o deliberata recenzare a acelor carti de critica si istorie literara care ii au in centru pe marii inaintasi, asa incit, daca ar fi sa se discute la autorul nostru un binom aplicat de el insusi, s-ar putea numi in Mihai Ungheanu un critic de „vocatie" a carui aspiratie este istoria literara (sau, cum vrea chiar el, un critic avind „sentimentul istoricitatii"). Un loc aparte ocupa intre cartile sale volumul Marin Preda, vocatie si aspiratie (1973), monografie a unei opere, dar si incercare de descriere a unei mai complexe fenomenologii a creatiei, totodata una dintre primele analize sistematice si ample dedicate unui scriitor in viata de catre critica noastra contemporana. La sfirsitul anilor '70 si la inceputul deceniului urmator, Li. s-a aflat in centrul dezbaterii despre „protocronism" (declansata de unele teze ale lui Edgar Papu cuprinse in volumul sau Din clasicii nostri), devenind unul din sustinatorii ei ferventi. Structurarea intrebarilor si selectia interlocutorilor din cartea sa de interviuri (Interviuri neconventionale, 1982) ilustreaza implicit (dar nu numai), optiunile si adeziunile criticului.
OPERA:
Campanii, Bucuresti, 1970;
Padurea de simboluri. Bucuresti, 1973;
Marin Preda, vocatie si aspiratie. Bucuresti, 1973;
Arhipelag de semne, Bucuresti, 1975;
Lecturi si rocade. Bucuresti, 1978;
Interviuri neconventionale. Bucuresti, 1982;
Exactitatea admiratiei. Bucuresti, 1985;
Fiii risipitori (Noi si'secolulXX), Bucuresti, 1988. |
REFERINTE CRITICE:
Gh. Grigurcu, in Familia, nr. 11, 1970;
N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 35, 1970;
L. Raicu, in Romania literara, nr. 39, 1970;
C. Stanescu, Poeti si critici, 1972;
L. Raicu, Structuri literare, 1973;
Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 7, 1973;
V. Cristea, in Luceafarul, nr. 36, 1973;
Al. Dobrescu, in Convorbiri literare, nr. 7, 1973;
M. Iorgulescu, in Luceafarul, nr. 14, 1973;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 8, 1973;
idem, in Romania literara, nr. 36, 1973;
G. Dimisianu, Valori actuale, 1974;
M. Nitescu, Repere critice, 1974;
V. Ardeleana, Opinii, 1975;
G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 23, 1975;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 13, 1975;
M. Iorgulescu, Al doilea rond, 1976;
M. Mincu, in Amfiteatru, nr. 2, 1976;
L. Raicu, Critica - forma de viata, 1976;
Alex. Stefanescu, Preludiu, 1977;
M. Iorgulescu, Scriitori;
E. Simion, Scriitori, I;
P. Mareea, in Romania literara, nr. 6,1979;
G. Grigurcu, Critici romani de azi, 1980;
M. Iorgulescu, in Flacara, nr. 30, 1981;
I. Purcaru, in Flacara, nr. 30, 1981;
FI. Manolescu, in Contemporanul, nr. 11, 1983;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 31, 1985;
I. Badescu, in Luceafarul, nr. 10, 1989.
|
