Mihai Elin biografia
Mihai Elin opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
ELIN Mihai (pseudonimul lui Mihai Egli), se naste la 25 febr. 1941, Brasov.
Poet.
Fiul lui Ioan Egli, forjor, si al Floarei (n. Vasilcoi). Liceul „Andrei Saguna" din Brasov (1955-l959); Facultatea de Lb. Romanice si Clasice, sectia franceza, a Univ. din Bucuresti (1959-l964); redactor la ziarul Scinteia tineretului (1972-l973).
Debut cu versuri in revista Luceafarul (1960); debut editorial cu volum Treaz intre doua cadrane (1968), urmat, abia dupadouadecenii, de o a doua carte. Vremea calatoriilor (1989), in care sint reluate si poemele din primul volum: sugestie a unei continuitati si consecvente a formulei lirice, verificata intr-un discurs tensionat, in care unui univers stihial-expresionist i se cauta geometria ordonatoare, sub semnul unei stari de veghe a constiintei, sugerind si o ferma exigenta etica. Traduce din Edmond About, Villiers de L'Isle Adam, Rene Huyghes.
Volumul de debut al lui Mihai Elin, Treaz intre doua cadrane (1968), anunta o stare de incordare generata de confruntarea dintre un eu exigent, de echilibru si claritate, si un univers exterior vazut ca materie larvara, stagnanta ori de o vitalitate dezlantuita, autosuficienta. Starea definitorie e aici trezia, luciditatea, contrapusa „freamatului tulbure", „milului cleios al curentului", „drojdiei stelare", „atomilorputrezi colcaind" in „blocul de saminta concentrata" al „taurului de negura dospind" in arena - spatiu al limpezimii: „Ce limpede-n arena bate ceasul!" Poetul se vede „absorbind prin degete lumea / pentru ochii cei adevarati" - si aceasta postura schitata in primul poem al cartii ramine emblematica pentru toata poezia lui Mihai Elin
Un text precum Pe inserat, cu pictura expresionista de o vitalitate teribila a „dulailor salbatici" dispu-tindu-si prada in preajma abatoarelor si „potoliti" apoi, „nocturni, satui si pofticiosi de nunta", a fost pe drept cu vint remarcat ca definitoriu pentru viziunea poetului. El are o sensibilitate aparte pentru reprezentarile unei lumi dens materiale, invadatoare si ostile. „Neinduplecata e materia", spune intr-un Poem unde apare „vacarmul ei negru"; alteori, „se umplu lucrurile de cuvinte", „vine un zgomot de culori", „saminta beznei uruie nemiscata / in invelisul ei de osinza"; in fata acestui spectacol elementar reactia e de „dezacord" definit ca „legatura care te tine vibrind". Pe temeiul acestei stari se cristalizeaza o viziune de o remarcabila coerenta, intr-un discurs sobru si grav, amintind de lectia barbiana si inrudit, dintre confratii de generatie, cu cel al lui Mircea Ciobanu. Dupa douazeci de ani, volumul Vremea calatoriilor (1989), ce include si versuri le de debut, atesta egalitatea cu sine a poetului. Ceea ce se schimba intr-o oarecare masura aici e accentul vizionar, mai apasat, al poemelor: acum lumea obiectelor tinde a fi depasita de cea a marilorelemente.
Ciclul Desprinderea de pamant amplifica perspectiva, dindu-i o nota de generalitate. „Puterea vederii" sporeste adin-cindu-se spre esential si generic: ochiului vizionar ii apare marea ca „tulbure vietate", „rana pamintului siroind de geamat si bezna", ,,ochiul scorojit" se rostogoleste acum peste tarimul de duhuri uscate - vederea devine viziune. Este insa o „vedenie de sine insusi" -cum ar fi spus I. Vinea - la fel de tensionata ca in primele versuri; tema luciditatii ordonatoare a lumii stihiale se pastreaza, cajjatind infatisarea introspectiei geometrizante. intoarsa spre sine, catre „temnitele" si „subteranele" eului, privirea descopera un launtru „siroind si inform", incercind sa se inalte la vedere. Vis-cozitatea, intunericul, carnea „miriind", singe-le pornii in cautare de tarmuri, „un plins cu paminturi torentiale", „memoria naucita care pluteste in urma oricarei zile" sint astfel de echivalente ale interioritatii ce-si cauta cu incordare echilibrul, dar si eliberarea intr-o expresie purificata. Veghea, insomnia, pinda („Veghe si pinda-mi sint oasele / zguduite de febra") apar drept contraponderi ale elementa-ritatii subiectului, vizind sa descopere "un-ghiulde aur/ muzica unor popoare geometrice". In consecinta, aspiratia spre o astfel de ordine superioara a fiintei se confunda cu insasi cautarea verbului esential. Cele doua carti ale lui Mihai Elin o traduc intr-un discurs dens reflexiv, in care confesiunea are reliefuri dramatice si vizionarismul se sprijina pe un puternic simt al concretului.
OPERA:
Treaz. intre doua cadrane, Bucuresti, 1968;
Vremea calatoriilor, Bucuresti, . Traduceri: R. Huyghes, Puterea imaginii. Bucuresti, 1971;
Denise Aime-Azam, Patima lui Gericault, Bucuresti, 1972;
Villiers de l'Isle Adam, Viitoarea Eva, Bucuresti, 1976;
Ed. About, Omul cu urechea rupta, Cluj-Napoca, 1977.
|
REFERINTE CRITICE:
D. Micu, in Gazeta literara, nr. 35, 1968;
D. Petrovici, in Orizont, nr. II, 1968;
St. Aug. Doinas, Lampa lui Diogene, 1970;
I. Caraion, Duelul cu crini, 1972;
M. lorgulescu, Scriitori.
|
