Mihai Dutescu biografia
Mihai Dutescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
DUTESCU Mihai, se naste la 10 febr. 1941, Sibiu.
Poet si prozator.
Liceul „Fratii Buzesti" din Craiova; Facultatea de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1963).
Prof. (1963-l965); redactor la revista Ramuri (din 1965).
Debuteaza cu poezie in Luceafarul (1962); debut editorial cu volum de versuri Noaptea nuntii (1969), urmat de Scrisori de dragoste (1971), Dulcea pierdere (1974), Pavaza de crini (1976), Darul de a iubi (1978), Venetia (1980), Sa nu uiti, sa nu mori (1982), Muzeul de ceara (1983), Autoportret (1985), Zborul sagetii (1988), Patrie comunista (1989).
Poet prolific, stapin pe o variata gama de versificatie, Mihai Dutescu inregistreaza reusite certe mai ales dupa 1980 - cu Venetia si Muzeul de ceara, in vreme ce proza publicata pina in prezent (A-ceasta iubire, 1979; Viata personala, 1981; Izgonirea negutatorilor, 1983; Un om, intr-o zi, 1987) nu depaseste stadiul de exercitiu in materie de roman.
D. debuteaza editorial cu volumul de poezii Noaptea nuntii (1969), in care nota intimist-sentimentala e imediat vizibila in versul de obicei fara relief, cu exceptia citorva arpegii lirice
(„S-au naruit sub privighetori
citeva cetati, citeva paduri, citeva suflete
marmura si-a taiat vinele
dar David a refuzat sa vorbeasca" - Echinoctiu) |
. Saltul valoric este evident in volumul urmator, Scrisori de dragoste (1971), unde ciclul al doilea, Ceaiul de la ora cinci, se construieste pe o perspectiva ironica, dar si pe epica falsa a versului ce transmite senzatia de platitudine absoluta intr-un spatiu provincial, in care deriziunea momentelor si a gesturilor scurtcircuiteaza cu ceremonialul de fapt mimat:
„intr-un acces de tuse o descoperi
pe sotia episcopului
si o invita la o polca
muscind-o ceremonios de nas
sporovaira verzi si uscate
ba chiar pe un ton convulsiv o avertiza
ca are in spate un decolteu
pe care cu timpul se poate fuma"
(Fostul magistrat) |
In schimb, in ciclul ce da titlul volumului, se prelungeste tema si tonalitatea elegiaca din Noaptea nuntii, ca in XIII:
„Canarul meu fruct galben
desen incins
tipat de singuratate
si tu pe fundul camerei
cu masca de somn pe figura
Bule de aer ridici
[] linga scheletele lucrurilor
linga epavele marilor fotolii
si ale cartilor roase". |
Versul liber sau cel clasic, utilizat cu egala indeminare, au in comun o fluenta suspecta de facilitate prea mare in procesul de elaborare a poeziei. Culegerile urmatoare, respectiv Dulcea pierdere (1974), Imnuri orfice (1975), Pavaza de crini (1976) si Darul de a iubi (1978), se caracterizeaza printr-un registru in general declarativ. Buna stapinire a versificatiei nu poate escamota impresia de poezie industrioasa, in care celebrarea Daciei Felix, de pilda, a unei provincii (Moldova), a unui oras (ciclul Craiova) sau a unei personalitati (ciclul Brancusi) confirma observatia lui Eugenio D'Ors despre culoarea ce, prea multa fiind, ingrasa, iar apoi ucide spatiul plastic. Se desprind totusi insule de veritabil lirism, mai ales in cazurile de reintoarcere a poetului spre confesiunea de extractie neoromantica: „Poezia a doua mea viata Doamne! / ajuns la ea dupa moarte / inghetind steaua si spulberin-du-se / mie, policandre stinse, miinile / poezia principiu geometric si / religie a ochiului efemer" (Regretam o fotografie iubita). Ciclul Pavaza de crini primeste un ton grav, oracular aproape, anuntind poezia de maturitate a lui Mihai Dutescu din Venetia (1980), Sa nu uiti, sa nu mori (1982) si Muzeul de ceara (1983), vertebrate de doua motive ce revin obsedant: pasarea si trupul. De altfel, ciclul Portret de pasare din volumul Venetia aduna conotatiile motivului existente, in chip disparat, si in plachetele anterioare. Exista in aceste volume multe poezii citabile, precum Eu, pasarea, sau Tablou flamand (ambele din Sa nu uiti, sa nu mori):
„Cu fiecare respiratie
mai putin aer sub clopotul de sticla
pasarea cade impuscata
frunza se face neagra
mina mea oboseste usor
altfel totul e bine
rasare piatra
apune floarea
vulturii zimbesc
si trec anotimpurile
ca o turma de capre
ce-si duc ciobanii
morti in spate". |
Trupul, „orga necintatoare" (Orga trupului) e „suma tuturor / mingiierilor" (Pasarea) intr-o laus vitae infiorata de elegie. Volumul urmator. Autoportret (1985), intr-un fel rezumativ, utilizeaza expresia concisa pina la sentinta, citeodata in defavoarea respiratiei sa zicem normale a poemului:
„Printr-un spatiu vitrat
chipul meu
deasupra trupului meu
Imitind pasarea si
broasca testoasa,
mersul si unduirea,
zborul si caderea
In ochiul pa-mintului"
(Pantomima).
Enumerativul se amplifica in Zborul sagetii (1988), fiind grevat de explicativ si mai ales de elogiul programat din Patrie comunista (1989), unde reapar poncife-le din Imnuri orfice sau din primele cicluri din volumul Pavaza de crini. Prozatorul Mihai Dutescu e prezent in micul roman sentimental Aceasta iubire (1979). Viata personala (1981) este construit pe „meditatia amaruie asupra prezumtiei si goliciunii vietii personajului", artistul fotograf Martin Cabala (A. Cosma).
Urmatoarele romane. Izgonirea negutatorilor (1983) si Un om, intr-o z (1987), nu depasesc stadiul naratiunii lineare, chiar si cu alternativa scenariului de film inserat in ultima carte. Autor prolific, Mihai Dutescu e citabil prin indemanarea cu care minuieste tehnica versului clasic si modern.
OPERA:
Noaptea nuntii, versuri. Bucuresti, 1969;
Scrisori de dragoste, versuri, Bucuresti, 1971;
Dulcea pierdere, versuri, Bucuresti, 1974;
Imnuri orfice, versuri, Bucuresti, 1975;
Pavaza de crini, versuri. Bucuresti, 1976;
Darul de a iubi, versuri, Craiova, 1978;
Aceasta iubire, roman, Bucuresti, 1979;
Venetia, versuri. Bucuresti, 1980;
Viata personala, roman, Bucuresti, 1981;
Sa nu uiti, sa nu mori, versuri, Craiova, 1982;
Muzeul de ceara, versuri, Bucuresti, 1983;
Izgonirea negutatorilor, roman, Craiova, 1983;
Autoportret, versuri, Bucuresti, 1985;
Un om, intr-o zi, roman, Craiova, 1987;
Zborul sagetii, versuri. Bucuresti, 1988;
Patrie comunista, versuri, Craiova, 1989. |
REFERINTE CRITICE:
E. Barbu, O istorie;
A. Cosma, Romanul romanesc contemporan, I, 1988.
|
