Mihai Beniuc biografia
Mihai Beniuc opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
BENIUC Mihai, se naste la 20.XI. 1907, Sebis, judetul Arad.
Poet, prozator si dramaturg.
Fiu de taran.
Elev eminent al liceului din Arad. Licenta in litere si filozofie la Universitatea din Cluj.
Studii la Hamburg; doctoratul (1934) in psihologic.
A facut parte din redactia sibiana a revistei Luceafarul.
Semneaza cronica literara la Tara noua. A colaborat cu articole despre literatura, cetatenesti si politice la Societatea de miine, Azi, Gind romanesc, Lumea, Tineretea, Scinteia, Contemporanul, Romania literara etc. Academician, presedinte al Uniunii Scriitorilor (intre 1950 si 1964), deputat in M.A.N., director la direrse publicatii, sef al catedrei de psihologie a Universitatii Bucuresti.
Debuteaza in revista lui T. Arghezi, Biltit de papagal (1928); semneaza poezii si eseuri in Abeceiw si Pagini literare. Majoritatea poemelor publicate aici vor forma substanta primului volum, Cintece de pierzanie (1968), carte definitorie pentru personalitatea lui Mihai Beniuc Inegal — asemenea intregii sale creatii — volumul dezvaluie prin poemele autentice un talent teluric de extraordinara vitalitate. Versurile rasuna cu acorduri profetice din O. Goga si Aron Cotrus, au timbrul aspru, ascund inflexiuni sintactice ori apropieri de tulburatoarele intrebari argheziene; prin forta lirica amiatesc spiritul „idolatru" al lui Eminescu. Ivit la rascrucea atitor drumuri, Mihai Beniuc i-a gasit versului sau un glas de netagaduita originalitate. Estetica lui e spontana si vitalista. Poetul e un romantic in gesturi, dar si prin credinta in sorgi»tea demiurgica a actului poetic.
Dincolo de matricea recunoscuta a romantismului, profilul lui e definit de legatura organica cu sufletul romanesc. De aici nu numai plasticitatea unei limbi de mare prospetime, ci si o structura temperamentala de esenta populara, ardeleneasca. Gestul romantic al poetului egotist si increzator in destin capata — prin aceasta osmoza cu spiritul poporului — un acut sentiment al istoriei. Asa se naste statura lui de erou baladesc al neamului iobagilor trasi pe roata, optimismul mesianic, increderea netarmurita in dreptatea istoriei, bucuria de a trai viata prezenta.
Cantecele de pierzanie il exprima si pe cintaretul de rara sensibilitate al iubirii. De la versurile de zbuciumata tristete ori crude acuzari ale Dalilei din indureratul Eros, aceasta poezie va suferi nuantari si convertiri, traducind, in poeme de un lirism propriu, biografia sentimentala a unui vesnic indragostit. Fie ca expresia e directa ori familiara, ori de o mare forta de imaginare a tristetii; fie ca sunetul ei c eminescian ori „estet" ca la D. Anghel; fie ca surprinde melancolia iubirii, irizata de umbrele amurgului, sau bucuria grava a implinirii— erotica lui Mihai Beniuc releva o uimitoare capacitate de destainuire lirica. in fond, intreaga lui creatie c autobiografica, in poezia sociala, el se autoexprima ca exponent al multimilor, in ipostaza individuala, vitalismul sau constant si clocotitor din dialogul patetic cu istoria e cenzurat de indoieli omenesti in fata Timpului.
Poetul traieste „oroarea mortii", e urmarit de frica de urit si singuratate, mediteaza impresurat de incertitudini. Poemele ultimului ciclu, Flamurile morti, releva sentimente elegiace, chiar tragice, obsedate de apropierea ireductibila a anotimpurilor de pe urma, autumnale. Cintece noi (1940), Poezii (1943), Orasul pierdut (1944), Un am asteapta rasaritul (1946) — aparute intr-o epoca fra-mintata, ultragiata de ororile conflagratiei mondiale, contureaza indeosebi o poezie sociala si politica. Imaginilor de cosmar ale razboiului li s-a suprapus glasul revoltat si amenintator, prorocitor al „unei alte ere". Cel ce se proclamase „tobosarul timpurilor noi" se va inregimenta dupa Eliberare in lupta pentru idealurile noii orinduiri.
Poezia lui se consacra contemporaneitatii; versurile oglindesc dramatic marile schimbari sociale, comenteaza evenimente politice, glorifica muica libera si cuceririle poporului, inchina imnuri Partidului. Poemele cele mai bune ale acestei epoci sint agitatorice. Volumele de acum: Versuri alese (1949), Steaguri (1951), Pe-aici nu se trece! poem (1953), infrunte comunistii (195S), Partidul m-a invatat (1954), Marul de linga drum (1954), Trainicie (1955), Azima (1956), Calator prin constelatii (1957) sint, totodata, cele mai inegale. in ultimele carti se accentueaza meditatia morala si filozofica, lirica gnomica si reflexiva. Inima batrinului Vezuv (1957), Cu un ceas mai devreme (1959), Materia si visele (1961), Culorile toamnei (1962), Pe coardele timpului (1963), Cu faruri aprinse (1964), Colti de stinci (1965), Alte drumuri (1967), Mozaic (1968), Arderi (1972), Patrula de noapte (1975) nu vor mai schimba cu nimic un univers poetic constituit cu atita pregnanta inca din primul volum. Poetul stie sa obtina insa si alte nuante din culorile cunoscute; alte metafore si alte simboluri iradiaza din substanta lirica.
Desi aceleasi in pulsatiile fundamentale ale spiritului lor, volumele isi au o personalitate autonoma. Inegale in intreg, fiecare cuprinde titluri antologice. Ca prozator, Mihai Beniuc a debutat cu o culegere de nuvele, Ura personala (1955).
Romanul Pe muche de cutit (I, 1959) surprinde lupta comunistilor in ilegalitate. Disparitia unui om de rind (1963) este un roman alegoric. A scris trei piese de teatru: Reteaua subterana (1959), in valea cucului (1960), cu o anume savoare a limbajului, intoarcerea (1960). A tiparit un volum selectiv de articole literare, Mesterul Manole (1957).
Alte opere:
Cintecele inimii (1960);
Lumini crepusculare (1970);
Etape (1971);
Turn de veghe (1972);
Explozie inabusita, roman (1972);
Poezia militanta. Eseuri (1972);
Pamint! Pamint (1973);
Focuri de toamna (1974);
Tara amintirilor (1976).
Ref:
V. Fanache, Poezia lui Mihai Beniuc, Bucuresti, 1972.
|
