Marius Tupan biografia
Marius Tupan opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
TUPAN Marius (prenumele la nastere: Marius Viorel), se naste la 18 apr. 1945, sat Valea Ursului, comuna Timna, judetul Mehedinti.
Prozator.
Fiul lui Nicolae Tupan, lacatus ceferist, si al Izabelei (n. Tecu).
Sotul Mariei-Ana Tupan. Studii elementare in comuna natala; urmeaza apoi Scoala profesionala de ucenici de pe linga Santierul Naval din Tumu Severin, unde va lucra, dupa absolvire. Concomitent urmeaza liceul din localitate; a fost, de asemenea, angajat ca bibliotecar la hidrocentrala „Portile de Fier". Licentiat al Facultatii de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (1967-l972). Redactor la publicatia Carti noi (1972-l974) si la revista Urzica (din 1975). O scurta perioada de timp va lucra la Biblioteca Centrala de Stat (1974-l975).
Debuteaza in revista Ramuri (1964).
Colaboreaza la Viata studenteasca, Amfiteatru, Luceafarul, Tribuna etc. Debut editorial cu volum de schite si povestiri Mezareea (1974). Un alt volum de proze scurte, Noaptea muzicantilor (1978). Autor a trei romane: Crisalide (1977), Coroana Izabelei (1982) si Marmura neagra (1989). Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti pentru Coroana Izabelei (1982).
Primul volum al lui Marius Tupan, Mezareea (1974), aduna prozele scurte ale autorului si atrage atentia printr-o nesecatuita inventivitate verbala ce se realizeaza cu precadere in continut liric, desi o vaga miscare epica este mereu perceptibila.
Contind pe sugestie si indeterminare, ca si pe expresia aluziva, trasa in fraze serpuitoare si mestesugit intocmite, prozatorul scrie un fel de tablete lirice, asemanatoare cu mai vechile poeme in proza ale simbolistilor. Modelul sau ramine insa Fanus Neagu , de la care a deprins nu numai gustul pentru senzational si pitorescul de limbaj, ci si atractia pentru figurile ciudate, curioase, uneori de-a dreptul neverosimile. Filonul traditionalist - recuperat de proza romaneasca dupa 1965 - se face simtit in evocarea incarcata de lirism a obiceiurilor vechi, a credintelor si datinilor mostenite, inca vii si puternice in lumea rurala. Optind pentru un limbaj ales, marcat de pretiozitate si artificiu, Marius Tupan scrie la debut o proza calofila, cu personaje inconsistente, gata oricind sa se preschimbe in simboluri. in Crisalide (1977), prozatorul paraseste maniera care l-a consacrat, pentru a scrie un roman politic inspirat din lumea santierelor si a oraselor mici de provincie. Personajele sint soferi, macaragii, betonisti, mecanici, ingineri, maistri - intr-un cuvint: muncitori ce traiesc departe de casa, in baraci, printre utilaje, in fumul excavatoarelor si in zgomotul asurzitor al camioanelor. Deloc neutra, descrierea tinde sai idealizeze si sa-i eroizeze, prezentindu-i ca pe niste „uriasi" ce sparg muntele si uimesc lumea cu faptele lor prometeice. In ton cu ziarele vremii, din paginile carora pare sa se fi inspirat, autorul incearca sa reinvie mitul clasei muncitoare, dind romanului sau un accent de poem eroic, asa cum recomanda estetica oficiala. Cartea e si o oda a masinilor grele, a agregatelor, a macaralelor, vazute ca blazon al unei epoci dornice de industrializare. Taiata in bronz, figura comunistului apare intr-o viziune monumentala, fiind supusa in mod constant admiratiei celor din jur. In roman, oamenii partidului sint cei ce supravegheaza, dau si primesc telefoane, citesc corespondenta, pregatesc sedinte, distribuie spatii de locuit, rezolva cereri etc. Vieti si destine depind de semnatura lor, de parerea lor, de convingerile sau doar de prejudecatile lor.
Nu lipseste nici figura activistului ignorant, limitat si autoritar, pe care naratorul il ridiculizeaza si caruia ii pregateste mereu cite o farsa. In prim plan se afla un tinar intelectual care, dupa ce rateaza un examen de admitere la facultate, traieste printre muncitori, cistiga experienta si se maturizeaza, fiind privit cu simpatie si apoi acceptat ca tovaras de catre conducatorii santierului. Crisalide e, pe de alta parte, un roman de senzatie, caci autorul povesteste o serie de intimplari atroce, de felul crimelor, incendiilor, sinuciderilor sau accidentelor.
Printre personaje se intilnesc figuri patibulare, oameni care inteleg sa-si plateasca politele cu pumnul si carora le „arde girgalodul" dupa bautura. Limbajul lor argotic si pitoresc nu le fereste insa de atitudinea critica, profund dezaprobatoare a autorului. Cu Noaptea muzicantilor (1978), Marius Tupan se intoarce la proza scurta si la formula mai mult lirica decit epica a volumului de debut. Autorul simte din nou nevoia sa scrie „frumos", sa inventeze metafore si sa se exprime in chip mestesugit. Cartea cuprinde povestiri simbolice, mai mult sau mai putin incifrate, intotdeauna poetice, cu personaje fara stare civila si cu identitate imprecisa. Intentia lui Marius Tupan este sa creeze situatii enigmatice, a caror logica ramine obscura multa vreme, pina cind naratorul vine in sfirsit cu precizari de natura sa limpezeasca lucrurile. Stilul e aluziv, refuza explicitarea si amina clarificarile, cu scopul - probabil - de a-l face pe cititor mai atent si mai preocupat sa stabileasca el conexiunile pe care textul doar le sugereaza. Prozele au un contur vag, caci materia lor ramine rarefiata, fluida, intirziind sa se cristalizeze sau sa se densifice. Sint proze volatile, translucide, ce mizeaza pe schitari de situatii si pe atmosfera. Exista mereu ceva nedefinit in aceste scrieri, ceva ce trebuie ghicit, subinteles ori dedus. Cele mai multe lasa impresia unei pelicule aproape voalate, cu chipuri si imagini pe jumatate sterse, care cer efort si rabdare pentru a fi deslusite. Considerat a fi cartea cea mai buna a lui Marius Tupan, romanul Coroana habelei (1982) creeaza imaginea unui sat arhaic, asemanator cu acela descris de Blaga si de Sadoveanu , si reinvie o lume traditionala, cu ritualuri si obiceiuri ciudate, o lume dominata de superstitii, bintuita de halucinatii, viziuni, naluciri si fantasme. Oamenii vorbesc despre duhuri, moroi si stafii, se incred mai mult in vrajitoare decit in sanitar si in medicamentele acestuia, manifesta suspiciune fata de invatatura si fata de straini. Ajunsa intr-o faza de degradare, pindita mereu si jefuita de tilhari, comunitatea traieste in asteptarea unui salvator, plasmuind legende si mituri mesianice. Adept al unei viziuni naturiste, autorul descrie o vegetatie salbatica si luxurianta, crescind anarhic, necontrolata si putin cunoscuta de catre oameni. In vremuri de saracie, acestia se intorc la vechile indeletniciri legate de uberitatea locurilor, vineaza, pescuiesc sau doar ratacesc printre mlastini si printre baltile pline de stuf si de pasari.
Roman al unui mod de viata traditional. Coroana habelei este totodata un roman politic, in alt sens decit Crisalide, caci de data aceasta autorul a optat pentru expresia alegorica, inchipuind un tinut stapinit de un Mare Conducator, cu supusi obedienti, cu intelectuali ostracizati si^cu tarani inchisi din motive de nesupunere. in asemenea pagini, limbajul se schimba si el, devine insinuant si oarecum prudent, cautind sa disimuleze mai mult decit sa comunice. Cum atractia pentru senzational nu l-a parasit inca pe Marius Tupan, romanul aglomereaza fapte de cruzime, conturind o lume a exceselor si a trairilor violente si nesupravegheate. Se adauga la acestea o nota de erotism salbatic si violator, caci personajele romanului sint, aproape toate, inrobite instinctului si patimilor trupesti. Aceeasi fantezie, contrabalansata pe alocuri de un accent realist, si aceeasi dorinta de a trasa hotarele unui tinut imaginar, cu un subsol bogat in zacaminte, se regasesc in romanul urmator. Marmura neagra (1989). Nu lipsesc nici notele de senzational si nici mai vechea obisnuinta a prozatorului de-a impleti parabola cu satira intr-o naratiune intotdeauna alerta si spectaculara. O data cu Coroana habelei, Marius Tupan a gasit un stil si o formula epica in prelungirea carora a continuat sa scrie multa vreme dupa aceea
OPERA:
Mezareea, proze scurte. Bucuresti, 1974;
Crisalide, roman, Bucuresti, 1977;
Noaptea muzicantilor, proze scurte, Bucuresti, 1978;
Coroana habelei, roman. Bucuresti, 1982;
Marmura neagra, roman, Bucuresti, 1989. |
REFERINTE CRITICE:
V. Ardeleanu, in Steaua, nr. 2, 1975;
M. D. Gheorghiu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1975;
M. Iorgulescu, in Tribuna, nr. 10, 1975;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 2, 1975;
I. Pecie, in Echinox, nr. 4-5, 1975;
C. Stanescu, in Luceafarul, nr. 7, 1975;
L. Ulici, in Romania literara, nr. 4, 1975;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 6, 1975;
D. Micu, in Contemporanul, nr. 26, 1977;
Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 28, 1977;
M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 25, 1977;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 30, 1977;
D. Ciachir, in Saptamina, nr. 423, 1979;
A. Silvestri, in Luceafarul, nr. 26, 1979;
C. Tuchila, in Ramuri, nr. 9, 1979;
Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 52, 1982;
A. Silvestri, in Luceafarul, nr. 33, 1982;
I. Holban, in Cronica, nr. 25, 1983;
Ecaterina Taralunga, in Transilvania, nr. 3, 1983;
L. Ulici, in Romania literara, nr. 50,1983;
idem, in Contemporanul, nr. 7, 1983;
I. Cristoiu, in Romania literara, nr. 41, 1989;
V. Tascu, in Steaua, nr. 1l-l2, 1989;
C. V. Tud'or, in Saptamina, nr. 39, 1989;
L. Ulici, in Contemporanul, nr. 38, 1989.
|
