Mariana Marin biografia
Mariana Marin opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MARIN Mariana, se naste la 10 febr. 1956, Bucuresti.
Poeta.
Fiica lui Anghel Marin, tehnician, si a Ioanei (n. Iscru).
Urmeaza Liceul „I. Neculce" din capitala (197l-l975). Absolventa a Facultatii de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (1980).
In anii studentiei a fost membra a Cenaclului de luni, condus de N. Manolescu. Profesor la Borcea, Drajna si Gruiu, judetul Calarasi (1980-l983), prof. suplinitor la Bucuresti, apoi bibliotecar la Bibi. Centrala Universitara din acelasi oras (1986-l988). Debut cu versuri in revista Convingeri comuniste (1976); debut editorial cu volum Un razboi de o suta de ani (1981).
Prezenta cu ciclul de poeme La intretaierea drumurilor comerciale, in volum colectiv Cinci (1982), alaturi de alti camarazi „lunedisti", Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter si Alexandru Musina. in 1986, a publicat volum Aripa secreta, supus unei cenzuri foarte severe din cauza accentelor social-politice care marcau o poezie nonconformista, tensionat-confesiva, impregnata de biografie si sensibila la contextul unei epoci dominate de minciuna si impostura.
De la primele poeme din volumul Un razboi de o suta de ani (1981), Mariana Marin isi inscrie creatia intr-un program specific generatiei sale, care vizeaza impregnarea poeziei de „realitate" („Pentru prima data/ a privit drept in fata lumea in care traia", „sa te trezesti in brate cu o realitate doldora"), asumarea biografiei concrete, a unei corporalitati a discursului („cu ce parte a trupului se scrie poezia, mama", „te trezesti cu toate organele alaturi") situat „la granita dintre stiluri", sugerind, asadar, cautarea unei noi autenticitati a expresiei de sine si a lumii („invat un alfabet nou/ in care fiecare litera imi poate inventa singele"), dincolo de orice preocupare traditional-„poetizanta". Dimpotriva, verbul se vrea corespondent „adevarului colturos al acestei istorii", „cuvintele isi arata coltii", cel ce vorbeste in poezie e „gata de hohot" si marturiseste ca „imbatrine(ste) intr-o palida furie".
E o stare de tensiune si de revolta, de refuz al conventiilor amintind de nonconformismul avangardist si facindu-i, intr-un fel, ecou prin constructia unei ipostaze spectaculare a eului nesupus: „nebunia mi-a crescut in ochi ca o gheara", „tocmai imi prindeam in agrafe mici corbi",
„in spatele fiecarei fictiuni
se ascunde desigur un mort
si in spatele lui risul meu palid".
Discursului modernist, metaforic prin excelenta, i se opune realismul brutal al trairii, gestul unui Verlaine invitind la sugrumarea „elocventei" reaparind ca agresiune contra metaforei:
„La 25 de ani o constiinta tumefiata
pindeste metafora
(Sa-i sucim gitul?)" |
- iar ludicii si purii „cetateni ai Castaliei" lui Hesse sint invocati in contrast cu „palida furie" a poetului nou. Nu lipseste, in acest sens, nici o doza de narcisism negru, - motivul oglinzii serveste de revelator al conditiei precare a subiectului solitar: „De sapte zile vorbesc in fata oglinzii J De sapte zile stau vopsita ca o mireasa si vorbesc in fata oglinzii", „si monstruozitatea poate fi contemplata". Sala de disectie (un poem se intituleaza chiar Apel in sala de disectie) trimite spre acelasi inconfort launtric, in contrast cu „gradina de trandafiri a spitalului", si spre vointa unei sinceritati crude pina la autoflagelare. in ciclul La intretaierea drumurilor comerciale, publicat in culegerea colectiva Cinci (1982), poeta se marturiseste, de altfel, constienta ca
„vremea poemului inalt, ametitor,
a trecut",
fiind inlocuita de
„o feroce singuratate,
ametitoare, inalta",
si ca „se aud cintari si blesteme
Intr-o limba in care altadata visam".
Forta de impact a acestei poezii e alimentata de percutanta notatiei si a unei confesiuni in care patosul sinceritatii se substituie de cele mai multe ori exercitiului subtil-metaforic. K.G. Teposu a observat, pe buna dreptate, alaturi de „cruzimea imaginatiei, hranita de ironii taioase", si un „teatralism satanic si ironic", un „efect de teatralitate" asociat „relatarii si descrierii" ca mijloace de sugerare a obiectivitatii. Versurile stau si sub semnul unei inalte exigente etice, pe care o regasim exprimata si la modul direct, in volumul Aripa secreta (1987), unde se scrie ca
„Poemul e o fiinta democrata.
O fiinta morala.
Lui ii creste capul
chiar si sub cizmele-n mars", |
intreaga aceasta carte, brutal cenzurata inainte de aparitie si care a trebuit sa recurga in extremii la masca Annei Franck, autoarea cunoscutului jurnal din vremea ocupatiei hitleriste a Olandei, pentru a putea exprima un numar de adevaruri crude despre o alta epoca si realitate dramatica, este - cum s-a si remarcat - puternic orientata „nu inspre ontologic si metafizic, ci inspre etic si social" (Gh. Perian). Comentind poemele din culegerea aparuta in 1982, E. Simion observase, de asemenea, aceasta orientare, notind ca din ele „putem scoate versurile cele mai adinc angajate moral, de un radicalism, unele, ce surprinde". Poezia sa de acum se vrea mai mult decit oricind un document de constiinta, marturie si interogatie directa, supunere la proba realului („Devin martorul,/ proba materiala,/ a lui ceea ce ma tine/ sau nu ma tine in viata"; ori: „incarcaturi de tot felul adunate in memoria mea puternica./ A nu uita, a nu te uita/ a devenit ciinele casei noas'-e") si, in aceeasi masura, expresia unor o -tiuni morale neconcesive, a caror necesitate pare mereu confirmata de accidentele istoriei personale si colective, - de unde intrebarea, de o dureroasa ironie in „retorica" ei: „Unde o fi generatia/ sa-mi povesteasca/ despre cum confund eu eticul cu esteticul?". Este o „confuzie" benefica pentru poezie, care-i da accentul existential, o revitalizeaza prin raportare la istorie si la tensiunile eului. Mai mult decit oricind, textul se vrea despodobit de stralucirile exterioare, aderent la pulsul unei realitati oscilante, ce inregistreaza mari caderi de tensiune si rare momente de reverie. Exercitiul imaginatiei devine aproape o povara pentru un spirit aflat la limita extenuarii, abandonat unei dureroase inertii: „Ceva s-a schimbat in utopiile mele./ Altadata visam carti/ aidoma unor imperii/ si scriam fara nici o jena in limbile vii/ pentru urechile moarte:/ 'Un razboi de o suta de ani', 'La intretaierea drumurilor comerciale', 'Sub nivelul marii', 'Atelierele mortii', 'Psalmi', 'Elegii'/ Acum am renuntat, iubitule. Cioplesc poeme./ Oarecum neglijent,/ mai la suprafata,/ cu multe resturi pe care tot eu le inghit// Nu, n-am devenit inca libera./ Dar nici mult nu mai e". Recurgind, in aparenta, foarte putin la „transfigurare" si interesata mai degraba de faptul „concret", aceasta poezie propune totusi o textura complexa in care expresia nuda a starii de spirit isi aliaza metafora insolita, reflectia cu turnura aforistica, aluzia culturala, sugestia parabolica, intr-un joc al interferentelor si contrastelor ce asigura poemului o dinamica particulara. Atentia autoarei nu pare a se concentra totusi (nici atit cit in primul volum) asupra detaliului figurativ, ci mai degraba asupra uriei anumite calitati a tonului, de o fundamentala gravitate elegiaca, pe care ambiguitatile ironiei o fac si mai acuta in sistemul de reprezentari construit la limita dintre istorie si fictiune. Dificil de analizat, acest timbru particular e al unei voci ce se face ecoul biografiei exemplare, asumate patetic in numele
„curajul(ui) de-a lucra la radacina Raului,
de a deschide atelierele
'celui care vrea sa se apropie de sine',
celui care nu vrea sa cucereasca decit adevarul sau,
mica lui istorioara". |
Intors spre propria geneza, discursul liric isi poate descrie astfel constructia ca pe o miscare de translatie dinspre generalitatea Numelui catre particularul numelui purtator de concret existential:
„Atunci cuvintele se grabesc
si incep un fel de bolboroseala,
o limba uitata,
in care numele inghite Numele
iar verbul priveste ciineste la Verb.
E un prilej acesta
de-a poseda printr-un gest taios
corespondenta stranie
dintre Obiect si Numele Sau,
de-a stapini groaza si hohotul iernii nordice
cind
disperarea invinge teama de moarte". |
O atare individualizare a discursului, presupunind din principiu respingerea sloganului abstract, are loc insa pe un fundal de drama colectiva, incit cele citeva voci reunite in text capata un caracter exponential, de cor tragic; in spatele „confesiunii" reverbereaza mereu ecourile suferintelor comunitare, ale celor' prinsi in „tenebroasele afaceri ale istoriei".
OPERA:
Un razboi de o suta de ani. Bucuresti, 1981;
La intretaierea drumurilor comerciale (in voi. colectiv Cinci, Bucuresti, 1982);
Aripa secreta, Bucuresti, 1986. |
REFERINTE CRITICE:
Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 11, 1982;
M. Cartarescu, in Amfiteutru, nr. 11, 1982;
V. Felea, in Tribuna. nr. 12, 1982;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 6, 1982;
R.G. Teposu, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1982;
L. Clici, in Romania literara, nr. 31, 1982;
I. Bogdan Lefter, in Amfiteatru, nr. 5, 1983;
M. Nitescu, Atitudini critice, 1983;
N. Steinhardt, Critica la persoana imii, 1983;
Grete Tartler, Melopoetica, 1984;
M. Mincu, in Romania literara, nr. . 1985;
E. Simion, Sfidarea retoricii, 1985;
Al. Cistelecan, in Familia, nr. 10, 1987;
Dana Dumitrul, in Romania literara, nr. 30, 1987;
R. Enescu, in Familia, nr. 2, 1987;
M. Mihaies, in Orizont, nr. 18, 1987;
C. Moraru, in Viata Romaneasca, nr. . 1987;
I. Pop, in Steaua, nr. 7, 1987.
|
