Maria Capusan Voda biografia
Maria Capusan Voda opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
VODA CAPUSAN Maria (numele la nastere: Maria Viorica Voda; casatorita Capusan), se naste la 30 dec. 1940, Timisoara.
Teoretician si critic literar.
Fiica magistratului Stefan Voda si a Vioricai (n. Iuga), actrita, stranepoata a lui George Baritiu . Studii la Liceul „G. Cosbuc" din Cluj (1953-l956) si la Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj (1956-l962), in cadrul careia va face cariera univ. incepind cu anul absolvirii.
Debuteaza in 1968 la Tribuna (Jean Cocleau) si Steaua (Albert Camus - 50 de ani de la nastere).
Colaboreaza la Tribuna, Steaua, Romania literara, Contemporanul, Ramuri etc.
Debuteaza editorial cu volum de eseuri Teatru si mit (1976), consacrat functiei modelatoare a mitului antic in dramaturgia veacului XX. Preferinta pentru exegetica teatrala se materializeaza si in volum urmator, Dramatis personae (1980), iar studiul Despre Caragiale (1982) argumenteaza, cu ajutorul parametrilor oferiti de teoria textului si estetica receptarii, modernitatea operei lui I. L. Caragiale . Alte voi.: Pragmatica teatrului (1987) si Camil Petrescu - Realul (1988). Capacitatea analitica si de asimilare a categoriilor teoretice particularizeaza un demers critic unitar ce anunta o valoroasa si moderna poetica a teatrului.
Statutul mitului in teatrul modem, examinarea diversitatii acestuia din unghiul personajelor concepute, mereu mai frecvent, ca niste replici la „eroi exemplari11, aproximarea creatiei dramatice drept „realitate ludica", fixarea, in sfirsit, a unor concepte specifice (anacronism, piesa-vis s. a.) fac obiectul debutului editorial, Teatru si mit (1976). Concluzia, avansata in preliminariile teoretice, anume ca, dincolo de „furia de «demitizare» a secolului, Atrizii si Labdacizii sint departe de a muri o data pentru totdeauna si ei renasc, de fiecare data, din propria cenusa11, este verificata in studiile consacrate unor dramaturgi francezi (Cocteau, Giraudoux, Anouilh, Sartre) si americani (O’Neill, Wilder, Richardson) contemporani. Mitul isi mentine asadar functia modelatoare, asa cum se pastreaza de altfel si ecuatia autor-actor-public in spectacolul analizat, in Dramatis personae (1980), din perspectiva semiotica. „Pe scena oameni si lumi se depasesc pe sine spre semn, inchipuind, prin chiar fiinta lor, ceea ce nu sint, in eternul si efemerul miracol al reprezentatiei dramatice.11 Personajul sau „actorul-personaj11 constituie locul de intilnire al fictiunii cu realitatea, el conditionind spectacolul intr-o „vointa de semnificare. De aici desigur ambiguitatea lui structurala, sensibilizata de pilda in fonnula „teatrului in teatru11 (al carei echivalent este, in proza, „punerea in abis11), ce mediaza procesul de reflectie al teatrului asupra propriei naturi.
Aceasta teza centrala a cartii ingaduie perspectiva unei asimilari ontologice a teatrului, personajul-actor convertindu-se in „omul-actor11 de pe scena lumii, asa cum se arata in sectiunea a doua a studiului (Thealrum mundi). Piesa se scrie in masura in care se joaca si aceasta idee moderna e prezenta deja la Calderdn de la Barca, dar si in filigranuWsro/iei ieroglifice a lui Dimitrie Cantemir sau in existentialismul francez. Ambiguitatea personajului dramatic este ilustrata, istoric dar si structural, de Parada mastilor intr-o specifica gramatica a semnelor si nu de „reprezentare a realului". Masca suprima de fapt actorul si modifica din temelii personajul, fiind semnul prin excelenta „al teatralitatii spectacolului", asa cum o dovedesc textele lui Jarry sau I. L. Caragiale , intr-o cercetare (Magnum mophtologicum) amplificata apoi in Despre Caragiale (1982). „Lumea ca teatru" si „masca" sint conceptele cu valoare operatorie ce vertebreaza Dramatis personae, acest studiu hermeneutic in finalul caruia autoarea nu uita sa ia in discutie „criza formelor speculare", constitutiva teatrului modem. O asemenea situatie paradoxala si simptomatica in acelasi timp, cind spectacolul „nu poate fiinta, dar se joaca totusi, cautindu-se etern pe sine", e urmarita in ultima sectiune (In cautarea piesei), la Pirandello sau Cehov.
Ca indice de modernitate a genului dramatic, „criza axiologica" e descoperita — la meridianul nostru - si in opera |nu numai teatrala) a lui . L. Caragiale (Despre Caragiale), din perspectiva unei lecturi modeme, aluvionata de instrumentele puse la dispozitie de catre teoria textului si estetica receptarii. Cele doua capitole aproximeaza o veritabila „mitologie cosmica" (Magnum mophtologicum) si universul tragic (Absurda adincime), intre care frontierele sint, sugerindu-se deocamdata, permeabile. Moftul ca „semn" si „mit" coaguleaza o lume aleatorie, supusa deriziunii si pseudomorfozei: „spatiul moftologie" naste „toposul lumii in carnaval", dar si - urmind reperelor schitate in Dramatis personae — nesfirsita ,,parada a mastilor". Absenta trasaturilor distinctive, permutabilitatea onomastica (Lache ori Mache), asadar criza de identitate suplinita de „alotopie", de colajul unor elemente disparate il circumscriu pe „omul-moft“. Existenta in fond bovarica, isi insuseste texte, traieste sub „tirania textului", mai mult, este reprezentat de „textul impur".
Moftangiul se imbata cu citatul ce, extras din jurnalele vremii sau numai inventat, „devine esantion al universului moftologie, trucat in esenta sa, pe care il infatiseaza Caragiale, semn al unei «realitati» aparte, ea insasi masca a unei substante ce nu exista de fapt si fiinteaza doar prin afisarea unor aparente precare menite sa ascunda vidul ontologic E un joc impur, al coniventei si demascarii. Aici «realismul textual» isi traieste demisiificarea propriilor iluzii". Tragicul, in schimb, e urmarit din perspectiva a trei discursuri interferente: ancheta, discursul nebuniei si cel mitic, ultimul mai ales facilitind reevaluarea nuvelei O faclie de Paste, in care Leiba Zibal e „un lisus modem" si unde se regasesc „ecourile scenariului arhetipal, ce continua sa se manifeste ca o invarianta". Concluzia, pe de alta parte, ca Napasta „nu e o simpla piesa-ancheta, ci o interogatie ontologica" este si ea efectul unei lecturi modeme ce, coroborind metodele poeticii de scoala franceza indeosebi, preludeaza o interesanta teorie a teatrului sub raport structural („un sistem de semne") si sub acela al functiilor sale in secolul XX. Volumele urmatoare: Pragmatica textului (1987) si Camil Petrescu - Realia (1988) - amplifica o meditatie ce echilibreaza demersul analitic cu referintele intertextuale infr-o moderna poetica a teatrului.
OPERA:
Teatru si mit, Cluj-Napoca, 1976;
Dramatis personae, Cluj-Napoca, 1980;
Despre Caragiale, Cluj-Napoca, 1982;
Teatru si actualitate. Bucuresti, 1984;
Pragmatica teatrului, Bucuresti, 1987;
Camil Petrescu -Realia, Bucuresti, 1988.
|
REFERINTE CRITICE:
V. Felea, in Tribuna, nr. 45, 1976;
V. Avram, in Transilvania, nr. 12,1976;
. Lazar, in Romania literara, nr. 32, 1980;
D. C. Mihailescu, in Tribuna, nr. 2, 1981;
M. Popescu, in Romania literara, nr. 35, 1981;
V. Felea, Prezenta criticii, 1982;
E. Simion, in Romania literara, nr. 15, 1983;
C. Cublesun, in Steaua, nr. 12, 1988.
|
