Liviu Grasoiu biografia
Liviu Grasoiu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
GRASOIU Liviu, se naste la 26 mai . Bucuresti.
Critic si istoric literar.
Fiul lui Nicolae Grasoiu, ofiter, si al Graziellei (n. Gheorghiu), medic.
Casatorit cu Dorina Grasoiu. Studii liceale la Bucuresti; licentiat al Facultatii de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (1968).
Redactor la Televiziunea Romana (1968-l985) si la Radiodifuziunea Romana (din 1985).
Debuteaza in Ateneu (1970) cu critica.
Colaboreaza la Viata Romaneasca, Steaua, Convorbiri literare etc. Debut editorial cu volum Poezia lui Vasile Voiculescu (1977), autor caruia ii mai consacra un volum de documente (. in colab.) si pe care il prefateaza in col. „Biblioteca pentru toti" (1983). A doua sa carte e o incercare de repropunere a actualitatii lui St. O. losif (St. O. Iosif-doinirea ca voca;ie si destin, 1985). Autor de scenarii radiofonice si de film, inspirate din opera lui Eminescu s.a.
Caracteristica lecturii critice a lui Liviu Grasoiu este tendinta de identificare cu opera investigata si de aici cautarea modelului ideal pe care aceasta il reflecta, adica a unei perspective in care toate virtutile textului sa fie nu numai intelese pina in cele mai discrete nuante, ci si in latentele sale, proiectele embrionare ele, care trebuie sa fie si ele inglobate in sistem.
Lectura simpatetica este principial potrivita textului liric si asa se poate explica, probabil, de ce cartile si mai toate studiile sale sint dedicate poeziei si poetilor. Cartea de debut, care prezinta si analizeaza - din aceasta perspectiva simpatetica -Poezia lui Vasile Voiculescu (1977), isi propune sa demonstreze nu numai valoarea unui spatiu trecut pe un plan secund de prozele din ultima parte a vietii, dupa o judecata aproape unanima, dar si unitatea liniilor de forta care marcheaza acest spatiu, existenta lirica in intregul sau, vechimea si recurenta temelor fundamentale in poezia sa. tratate intr-o maniera din ce in ce mai personala, mai interiorizata si mai esentiala, proces de care nu e strain destinul zbuciumat al omului, amintit de critic ici si colo. in forme aluzive. incercarea de a reabilita poezia lui St. O. Iosif (St. O. Iosif doinirea ca vocatie si destin, 1985) este inca mai temerara, desi legitima pentru demersul sau relativ mai putin marcat de tirania unei perspective istorico-literare, pentru ca se exercita asupra unui autor care isi poate cu greu revendica alt titlu de adecvare la epoca decit cel al „postemi-nescianismului" sau, si pe care subinteleasa si necontenita comparatie cu D. Angliei il diminueaza inca. in favoarea poeziei lui Iosif. pretuit si pentru tematica poeziilor sale (Doina ca ideal estetic.
Poezia naturii si a sufletului, Iosif si tema instrainarii ele), intr-un spirit modern, autorul invoca si aspiratia catre perfectiunea formala, placerea de a experimenta si adopta forme prozodice mai sugestive, mai directe, in linia muzicalitatii simbolistice, dar depasind-o prin apelul la tehnica explicita a constructiei simfonice; in piesele sale de virtuozitate, Liviu Grasoiu vede nu numai un afin. un continuator al modernistilor, ci chiar un premergator al „necu-vinlelor". in orice caz, „un autor fara indoiala interesant oricind".
OPERA:
Poezia lui Vasile Voiculescu, Cluj-Napo-ca, 1977;
St. O. Iosif- doinirea ca vocatiei si destin. Bucuresti, 1985.
|
REFERINTE CRITICE:
Al. Piru, in Luceafarul, nr. 805, 1977;
E. Manu, in Saptamina, nr. . 1977;
N. Mecu. in Revista de istoric si teorie literara, nr. 1, 1978;
C. Calin, in Ateneu, nr. 34, 1978;
G. Muntean, in Contemporanul, nr. . 1980.
|
