Laurentiu Ulici biografia
Laurentiu Ulici opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
ULICI Laurentiu, se naste la 6 mai 1943, Buzau - moare in 15 nov. 2000, comuna Parau, Brasov.
Critic literar.
Fiul lui Petru Ulici, sef de gara, si al Elisabetei (n. Canetti).
Absolvent al Liceului ,J. L. Caragiale" din Ploiesti (1960), iar apoi, al Facultatii de Filologie (1966) si al Facultatii de Filosofie (1970) a Univ. din Bucuresti. Lucreaza ca redactor la revista Contemporanul (1966-l989).
Debuteaza cu poezie in Luceafarul (1959) si cu critica in Contemporanul (1965). Debutul editorial cu volum de eseuri critice Recurs (1971). A detinut rubrici permanente in Contemporanul, Romania literara, Luceafarul, Amfiteatru, Ateneu, Tomis, Vatra, Cronica, Convorbiri literare, Astra. Cronicile despre debutanti au fost adunate in volum Prima verba, I (1975), II (1978). Dupa antologia celor „9 poeti" din perioada interbelica, prezentati critic (1974), a mai publicat: Biblioteca Babei (1978) si Confort Procu.it (1983), ambele distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Un interes singular a stirnit, prin ingeniozitatea ideii, volum Nobel contra Nobel, I-II (1988). Alte colab. la Steaua, Tribuna, Orizont, Arges, Familia, Viata Romaneasca, Secolul 20, Romania libera etc. A prefatat numeroase ed. de carte romaneasca si straina. Critic prin excelenta al actualitatii literare, dotat cu spirit analitic, dar si cu inteligenta distributiva combinatorie, Laurentiu Ulici tinde spre sinteza de vasta cuprindere a generatiilor si „promotiilor" (termenul ii apartine) din literatura contemporana.
U. intra in publicistica literara inca din anii studentiei si, de la inceput, adopta formula „criticii creatoare", nu din constringere programatica, ci ca expresie a propriei inzestrari interioare. Detinind, in scurt timp, numeroase rubrici in principalele reviste din capitala si provincie, ajunge la o notorietate rapida, afirmindu-se mai intii prin critica debuturilor. Propriu-zis, Laurentiu Ulici nu e un descoperitor de talente, cit un cititor atent si un diagnostician exact al operei debutantilor, investit ca lider al lor de opinie incontestabil.
Din aceasta ipostaza a criticii lui Laurentiu Ulici va rezulta seria volumelor din Prima verba (I-II, 1975-l978), document critic de referinta al ultimelor trei decenii de literatura romana. Fenomenul debutului, prin simplul decupaj de carti si profiluri critice, e prezentat in toate laturile sale, contextual si axiologic. Foiletonist inainte de toate, Laurentiu Ulici reuseste cel mai bine in critica de identificare. Pe masura ce se fixeaza intr-o formula personala, ideile si judecatile pe care le exprima intr-un fel inimitabil cu greu pot fi desprinse din corpul cronicii literare. Talentul sau critic imbina o natura poetica si intuitia rapida a accentelor esentiale din opera.
Rigoarea consta in demonstratia eleganta a ideii critice, revelate la inceput, dar apoi intoarsa pe toate fetele pina la epuizare si monotonie. Laurentiu Ulici s-a remarcat inca de la primele sale aparitii in foiletonistica drept un spirit critic ponderat, sobru in afirmatie ca si in negatie, dotat cu un talent de eseist, refractar totusi la discursul critic narativ (de tip calinescian), inteligent si paradoxal ca orice spirit care produce idei, cu acces si la speculatia teoretica, in care pune tot mai multa discretie, construind cu detasare si pofta de analiza fata de prima impresie de lectura, am putea spune chiar cu abilitate - in sensul de stiinta a captatiei si dozarii argumentelor. Treptat, critica lui Laurentiu Ulici convinge mai ales prin siguranta tonului (poate mai mult decit prin exactitatea diagnosticului), prin finetea disocierilor subtextuale si spontaneitatea asociatiilor comparatiste. Textele sale sint de fiecare data rotunde, datorita regiei subtile a ideilor, chiar daca intr-un spatiu concentrat. Ele reusesc sa sugereze mai mult decit autorul afirma explicit in judecatile critice directe. Cum era de asteptat, spectacolul publicistic e dublat insa, la Laurentiu Ulici, de efortul de a proiecta exercitiul foiletonistic curent intr-o perspectiva critica de anvergura. Prima tentativa, in acest sens, e volumul Recurs (1971), cuprinzind o suita de eseuri despre poezie si despre marii poeti romani moderni: Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Al. Philippide. Cartea nu e lipsita de un sens general polemic, ideea de recurs desemnind „nu atit o metoda critica, in sensul literaturii, cit una terapeutica", cu specificarea insa ca „obiectul si intentia sa e opera, dar intentia sa de subtext e critica criticii". Eseurile rezista, mai ales, in latura lor analitica, pornind de la distinctia, fireste relevanta, intre „poezia-existenta" si „poezia-interpretare". Interesante, prin concizie si exactitatea intuitiei, sint si portretele facute poetilor amintiti. Acestea vor sta la baza antologiei comentate din poezia romaneasca interbelica intocmita de Laurentiu Ulici (1974), unde-i mai cuprinde pe Fundoianu, Maniu, Vinea, Voiculescu.
Ambitia criticului e de a recepta valorile la scara intregii literaturi, iar interesul constant pentru marii poeti moderni din perioada interbelica este si o chestiune de afinitati: criticul se simte mai in largul lui in contact cu imaginarul poetic modern. Biblioteca Babei (1978) vadeste aceeasi preocupare insistenta de a largi contextul axiologic al receptarii critice, de asta data in spatiul literaturii universale. Volumul cuprinde eseuri, grupate pe mai multe sectiuni, despre Dostoievski (capitolul cel mai consistent, structurat sub forma unui mic dictionar de personaje), Kafka, Borges, Jarry, Marquez etc. Comentariul critic este alert, patrunzator (ca de obicei) si concis, fara complexe. „Tripticul romanesc", capitol distinct („Miorita, Manole, Luceafarul") nu face decit sa proiecteze, fara emfaza insa, in universalitate legatura „de semnificatie dintre cele trei capodopere ale poeziei romanesti". Confort Procust (1984) este mai mult o culegere de cronici, in opinia lui Laurentiu Ulici cronica literara fiind totusi „cea mai sociala din ipostazele criticii". Prefata volumului, conceputa sa explice un titlu si sa ordoneze cumva materia variata a sumarului, exprima, mai degraba, o confesiune de critic decit un program, o concluzie trasa din practica scrisului decit un proiect. Critica lui Laurentiu Ulici emana in continuare un aer confesiv jurnalier, care o fragmenteaza. Formula „confort Procust" spune destul despre ambiguitatea dramatica a conditiei cronicarului literar. Intre „adevarul partial" si „adevarul batant" (de tatonare), la care pare condamnata critica de intimpinare, U, isi construieste o etica justificativa, o teorie a „competentei morale", semn ca de la un punct incolo spiritul critic se adinceste cu precadere in sine insusi. Tot mai presanta devine nevoia de perspectiva critica: imbina, cum zice el, „privirea de pe pod" cu „privirea pe fereastra". Este si titlul acordat celor doua sectiuni, in parte, ale volumului. Prima invita la mai larga cuprindere, panoramica si detasata, a fenomenului literar contemporan.
Din recenzii si comentarii aparent izolate criticul recompune, ca intr-un portret in miscare unitara, identitatea autorului analizat. In felul acesta, texte critice mai vechi sint recuperate, intr-un context de idei si aprecieri cu totul inedit, spontan si nepremeditat. E un mod original de totalizare critica prin acumulari succesive. In felul acesta, critica foiletonistica iese de sub regimul efemeritatii. Dar, mai ales, criticul nu are prejudecati. Scrie cu egala si calculata comprehensiune despre un Marin Preda („metoda bunului-simt") si Eugen Barbu („ipostazele puterii"), despre D. R. Popescu („adevarul si dreptatea") si Ion Lancranjan („prefixele realismului"), despre Nina Cassian (,jocul si drama") si Adrian Paunescu („retorica Fortei, forta Retoricii").
Criticul intuieste cu usurinta, la fiecare dintre acestia, accentele diferentiatoare ale operei, iar in adincime figura spiritului creator, descrisa prin analize pertinente si inspirate. In aceeasi maniera sint comentati Mircea Ciobanu, Ana Blandiana, Nichita Stanescu. Multe din judecatile critice ni se par deja valide in ordinea istoriei literaturii. Procedeele critice, extrem de variate, le alege in functie de obiectul lecturii: de la un fragment la altul, autorul exerseaza, pe rind, portretul, analiza, dialogul critic. „Privirea pe fereastra" apartine altui tip de traseu critic, mai accidentat si mai fragmentar. Poate si mai conjunctural. De asta data, opera, o singura opera, e vazuta prin prisma identitatii auctoriale, fiind vorba numai de scriitori consacrati. Se pot retine, cu prioritate, comentariile la Arma secreta de Eugen Jebeleanu. la Revelionul, romanul lui Paul Georgescu, la Vocile noptii de Augustin Buzura. Selectia cuprinde numai texte critice exemplare. Si aici criticul pare un moderator inteligent intre tendintele cele mai diverse existente in viata noastra literara. Nu e greu de observat ca simpla insiruire de nume si carti, ca intotdeauna la Laurentiu Ulici, ascunde si o clasificatie valorica. Cele citeva texte critice inserate la Addenda, despre poezia lui Dosoftei si Miron Costin, alaturi de proza lui Macedonski, vadesc deschiderea preocuparilor criticului, care il recomanda pe Laurentiu Ulici „in vederea unor intreprinderi de amploare" (M. Iorgulescu).
OPERA:
Recurs, studii critice, Bucuresti, 1971;
Glosse, Biblioteca „Arges", 1970;
Prima verba I (1973-l974), Bucuresti, 1975;
Prima verba II (1975-l976), Bucuresti, 1978;
Biblioteca Babei, eseuri, Bucuresti, 1978;
Confort Procust, Bucuresti, 1983;
Nobel contra Nobel, I-II, propuneri, prezentari si antologie, Bucuresti, . |
REFERINTE CRITICE:
A. Sasu, in Tribuna, nr. 49, 1971;
M. Dragan, in Cronica, nr. 12, 1972;
I. Constantin, in Luceafarul, nr. 2, 1972;
M. Tomus, in Transilvania, nr. 5, 1976;
D. Culcer, Citind sau traind literatura, 1976;
M. Iorgulescu, Scriitori;
G. Ionescu, in Viata Romaneasca, nr. 12,1978;
G. Serban, in Amfiteatru, nr. 3, 1979;
L. Leonte, in Cronica, nr. 38, 1979;
A. Marino, in Tribuna, nr. 39, 1981;
Gh. Grigurcu, Critici;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 26, 1984;
M. Papahagi, in Tribuna, nr. 43, 1984;
I. Buduca, in Amfiteatru, nr. 11, 1988;
V. Tascu, in Astra, nr. 9, 1988.
|
