Iosif Trivale biografia
Iosif Trivale opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
TRIVALE Iosif (pseudonimul lui Iosif Netzler), se naste la 13 mai 1889, Pitesti - moare in 11 nov. 1916, Zimnicea.
Critic literar si traducator.
Studii filologice la Univ. din Bucuresti si Jena; in formatia intelectuala a tinarului critic, un rol decisiv l-au avut prelegerile si seminariile prof. sau de estetica, Mihail Dragomirescu .
Debuteaza la 25 apr. 1910, in revista Convorbiri critice, cu un studiu (remarcabil) despre drama Apus de soare, de Delavrancea (studiul fusese, la origine, o lucrare de seminar). Din 1911, colaboreaza statornic la Noua revista romana (condusa de C. Radulescu-Motru ), semnind fie cu numele sau adevarat (Iosif Netzler), fie cu pseudonimul I. Mrejean-lnfra sau Petru Strainu, pentru ca -din 1912 (cind devine titularul rubricii permanente „cronica literara") - sa adopte pseudonimul cu care s-a consacrat (Ion Trivale). in timpul vietii, publica un volum de Cronici literare, in 1914, in care a adunat aproape tot ceea ce scrisese pina in acel moment Moare prematur (la numai 27 de ani), pe front in ciuda activitatii sale destul de restrinse, Iosif Trivale ramine unul dintre criticii de elita ai literaturii romane; dupa opinia lui G. Calinescu , „daca Ion Trivale n-ar fi murit tinar, critica romana ar fi avut astazi un alt aspect". Ca traducator, Iosif Trivale a incercat sa transpuna in romaneste citeva dintre Schitele umoristice ale lui Mark Twain (traduce au fost publicate in 1916, intr-o brosura de 80 p.).
Prin principalele ei linii de forta, critica lui Iosif Trivale se inscrie in perimetrul de manifestare al celei de a doua generatii post-maioresciene; sub influenta lui M. Dragomirescu (exponent al unei prime generatii de dupa Maiorescu ), Iosif Trivale isi pune intreaga activitate sub semnul imperativului maiorescian al separarii valorii estetice de celelalte valori, eteronome. Punctul acesta de vedere reiese din reprosurile pe care cronicarul le face unui critic de linie samanatorista, cum este - de pilda - Ilarie Chendi ; concedind, cu eleganta, ca „Ilarie Chendi ocupa un loc de cinste in critica romaneasca a ultimului deceniu", Iosif Trivale isi ingaduie, mai apoi, o obiectie fundamentala: Chendi „a privit literatura mai mult din punctul de vedere istoric si politic, decit din cel estetic", astfel incit, in fapt, „n-a facut decit sa dea necontenit tircoale castelului literaturii, fara a cuteza sa intre vreodata in sinul acestui locas minunat". Un repros asemanator i se aduce - in chip neasteptat -unui critic altminteri de descendenta maioresciana (E. Lovinescu ), dar care, in monografia consacrata lui C. Negruzzi , „in loc de a reliefa cu mai multa tarie calitatile estetice, cari fac din Alex. Lapusneanu cea mai buna nuvela istorica romana (), intra in dezvoltari asupra democratismului lui Negruzzi din aceasta nuvela". in schimb, cronicarul gaseste cuvinte de lauda si de apreciere pentru Marin Simionescu-Ramniceanu, in care vede „unul din cei mai intransigenti puritani in materie de judecata estetica", si care, intr-o buna parte a cartii sale (Propilee artistice), „nu face decit a se opune cu energie tuturor ingerintelor nefaste ale consideratiilor istorice, politice si morale in pretuirea frumosului artistic".
Prin celelalte aspecte ale ei, critica lui Iosif Trivale se situeaza pe pozitii foarte apropiate de cele ale lui M. Dragomirescu , fara a ajunge, totusi, sa se suprapuna cu acestea; este cazul, indeosebi, al consideratiilor cronicarului in privinta directiilor de dezvoltare a literaturii romane contemporane. Iosif Trivale are, astfel, tendinta de a descuraja manifestarile moderniste in poezie, aparind in postura de adversar al „poeziei noi", al simbolismului. Se stie ca, sub acest raport, M. Dragomirescu a avut o atitudine mult mai ezitanta, luptind, de pilda, pentru a-l atrage pe I. Minulescu in cercul Convorbirilor critice; de-abia in lucrarile sale mai tirzii, Dragomirescu va ajunge sa formuleze o judecata net nefavorabila: „asa numita poezie simbolica reprezinta un ideal imperfect de poezie" (Samanatorism, poporanism, criticism, 1934). Dar polemica lui Iosif Trivale cu „poezia noua" apeleaza, totusi, la un argument teoretic ce exista latent, in sistemul critic dragomirescian, acela al caracterului de obligatorie plasticitate, prin care trebuie sa se defineasca orice arta adevarata; or, poezia simbolista - observa Iosif Trivale - are drept nazuinta definitorie, dimpotriva, vagul, nedeterminatul, imprecisul: „Dar vagul are un hotar pe care simbolismul nu-l recunoaste, el nazuind spre acel «haos delicios» care face deznadejdea pedantilor dezorientati. Iar haosul este negarea creatiunii, care inseamna deslipirea de haos si inchegarea a ceva hotarit. Arta insa e tot atita creatiune, pe cit este haos". Idealul lui Iosif Trivale - in materie de poezie lirica - nu va fi insa nicidecum „poezia conceptuala", preconizata de M. Dragomirescu si ilustrata de P. Cerna -; discipolul isi ia mari libertati fata de magistru, atunci cind, propunind redescoperirea lui Gr. Alexandrescu , propunea, de fapt, redescoperirea unei formule a lirismului energetic, vitalist, dyonisiac, a unei poezii „nude", lipsite de imagini („concluzia noastra nu este: inapoi spre Alexandrescu, peste Eminescu, dar: sa reinviem pe Alexandrescu in epoca de fata, sa facem dintr-un mare mort, un mare factor viu al prefacerii poeziei romane actuale").
Pe pozitii apropiate de cele ale lui Dragomirescu se situeaza, din nou, Iosif Trivale, in analizele pe care le intreprinde asupra miscarii epice contemporane; asemeni magistrului sau, Iosif Trivale respinge formula estetica a prozei naturaliste, ingust psihologizanta (Zola: „arta e rezultatul trecerii lumii prin prisma unui temperament"), insistind asupra imperativului implicarii unor valori morale totale: „aceasta prisma nu cuprinde numai ceea ce se cheama temperament () Spre a fi poet i se cere mai mult; i se cere sa fie cautat neaparat in acest vast spectacol () un adinc si vecinie inteles moral". Pe o aceeasi premisa teoretica se intemeiaza disocierea pe care Iosif Trivale o opereaza intre „umor" si „comic" in proza; proza de factura comica (avindu-si un stralucit exponent in I. L. Caragiale ) „ne indurereaza, descoperindu-ne lipsa unei serioase atitudini etice in fata vietii. E risul estetului rece". Extrem de subtile - si de o factura cu mult mai independenta in raport cu M. Dragomirescu -sint analizele lui Iosif Trivale asupra miscarii dramatice contemporane; cronicarul constata si aplauda o anumita deplasare si evolutie de la tipul de drama axata pe un conflict exterior, spre o drama de factura psihologica, axata pe un conflict launtric. Procesul acesta este ilustrat printr-o analiza a dramei Apus de soare, de Barbu Delavrancea . Dincolo de astfel de vederi generale, critica lui T, este o literatura de exceptionala calitate; sub raportul expresiei, scrisul lui Iosif Trivale este lipsit de orice nota de vetustete.
OPERA:
Cronici literare, Bucuresti, 1914 (ed. II, ingrijita si pref. de Margareta Feraru, Bucuresti, 1971);
Vina razboiului de azi. Bucuresti, . Traduceri: Mark Twain, Schite umoristice. Bucuresti, 1916 (ed. II, 1922).
|
REFERINTE CRITICE:
E. Lovinescu, in Noua revista romana, nr. 14-l5, 1914;
C. S. Fagetel, in Drum drept, nr. 2, 1915;
A. Philippide, in Analele Acad. Rom., seria II tom XXXVII, 1914-l915;
M. Iorgulescu, in Sburatorul literar, nr. 8, 1921;
E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane, II (Evolutia criticii literare), 1927;
M. Dragomirescu, Critica, II, 1928;
Perpessicius, in Cuvintul, nr. 1933, 1930 (republicat in Dictando divers, 1940);
M. Sebastian, in Cuvintul, nr. 3082, 1933;
G. Calinescu, Istoria;
D. Micu, inceput;
F. Aderca, Contributii, I;
M. Vasile, Conceptul de originalitate in critica literara romaneasca, 1988;
Cristian Moraru, in Romania literara, nr. 19, 1989.
|
