Ion Zamfirescu biografia
Ion Zamfirescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
ZAMFIRESCU Ion, se naste la 7 aug. 1907, Craiova - moare in 31 dec. 2001, Bucuresti.
Eseist si istoric al teatrului.
Fiul lui Ion Zamfirescu, mic comerciant, si al Mariei (n. Petrescu). Scoala primara si liceul „Fratii Buzesti" din orasul natal (bacalaureatul in 1926); Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1926-l929). Profesor la liceele „Sf. Sava“, „Gh. Lazar“ si „Mihai Viteazul" din capitala. in 1941, titularizat conf. la catedra de filosofia culturii si a istoriei din cadrul Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti. Intre 1950 si 1960 revine la catedra de prof. liceal, in 1960, numit prof. de literatura comparata a Univ. din Bucuresti si Craiova. Debut in ziarul Adevarul (1934) cu cronici si art. Doctor in litere si filosofie cu teza Spiritualitati romanesti (1940), cu care si debuteaza editorial, un an mai tirziu (1941).
Alte volum de eseistica: Orizonturi filosofice (1942), Destinul personalitatii. Contributii la cunoasterea omului si culturii contemporane (1942). Autor al unei ample Istorii universale a teatrului in 3 volum (1958-l968); in acelasi domeniu, o Panorama a dramaturgiei universale (1973), Probleme de viata, teorie si istorie teatrala (1974), Drama istorica universala si nationala (1976), Teatru si Umanitate (1979),- Teatrul european in secolul luminilor (1981), Teatrul romantic european (1984). A mai publicat O antologie a dramei istorice romanesti (1986) si volum de memorii Oameni pe care i-am cunoscut (1987). Premiul „. L. Caragiale" al Acad. pe 1974.
Aspirind de la inceput catre orizonturi pluridisciplinare, Ion Zamfirescu se afirma in seminarul de sociologie al profesorului D. Gusti, al carui colaborator devine inca din perioada studentiei. Dupa ce publica in revistele vremii studii filosofice cu preponderenta sociologica, aplicate in special asupra fenomenului de cultura populara, se dedica unei discipline mai largi, filosofia culturii, elaborind lucrari ce constituie puncte de reper in conturarea unei fizionomii spirituale romanesti (Spiritualitati romanesti, 1941; Orizonturi filosofice, 1942; Destinul personalitatii, 1942).
Conjunctura istorica din anii imediat urmatori razboiului il apropie de literatura universala si comparata, atentia cea mai mare fiind acordata teatrului, pentru care manifesta vadite inclinatii structurale. Istoria universala a teatrului (I-III, 1958-l968) isi propune o sinteza generala a manifestarii teatrale cu toate implicatiile ei istorice, sociale, filosofice si estetice. Un compendiu al aceleiasi Istorii, Panorama dramaturgiei universale (1973), ofera o imagine de ansamblu asupra dezvoltarii dramaturgiei de la origini pina in epoca moderna si contemporana. Ambele lucrari se disting prin marea densitate informativa, prin expunerea academica si stilul personal de redactare, stil aproape inconfundabil prin tonul patetic si vibratia retorica a frazei.
Aparute in plina epoca a fragmentarismului, ele constituie o pilda reconfortanta de efort sintetic. Probleme de viata, teorie si istorie teatrala (1974) si Teatru si Umanitate (1979) sint lucrari cu un pronuntat caracter eseistic. Prima reafirma convingerea lui Ion Zamfirescu ca teatrul, mai mult decit alte genuri, a fost intotdeauna o tribuna de afirmare a marilor idei conducatoare ale lumii, de interpretare si influentare a evenimentelor sociale. A doua stabileste motive general-umane in creatia dramatica a lumii, mai cu seama in tragedia elina si drama shakespea-reana. Ca in cazul multor oameni cu vocatia teatrului, la opera scrisa a lui Ion Zamfirescu trebuie adaugata numaidecit cea vorbita. Concretizata in lectii la catedra, conferinte, cursuri publice, simpozioane, colaborari la radio si TV, participarea la colocvii stiintifice nationale si internationale, aceasta latura nu este numai rezultatul unei structuri sufletesti prin excelenta dinamice, dar are si un sens mai profund, polemic. intr-o lume amenintata de tehnicitate, Ion Zamfirescu dezvaluie nevoia omului de a asculta vibratia si sinceritatea vocii naturale, de a apara, altfel spus, oralitatea, forta demiurgica a cuvintului rostit. Vorbite sau scrise, ideile sustinute de Ion Zamfirescu sint expresia elocventa a unor „idei traite".
OPERA:
Monograful Liceului „Gh. Lazar" c/in Bucuresti. 1860-l935, Bucuresti, 1935;
Elemente de etica pentru clasa a Vili-a secundara (in colab. cu D. Gusti), Craiova, 1938;
Spiritualitati romanesti, Bucuresti, 1941;
Orizonturi filosofice - Idei, oameni, probleme de cultura, Bucuresti, 1942;
Destinul personalitatii - Contributii la cunoasterea omului si culturii contemporane. Bucuresti, (942;
Breviar de psihologie. Bucuresti, 1947;
Istoria universala a teatrului, 1 Antichitatea, Bucuresti, 1958;
II Evul Mediu, Renasterea (I), Bucuresti, 1966;
III Renasterea (II) Reforma. Barocul. Clasicismul, Bucuresti, 1968;
Istoria literaturii universale (in colab. cu Margareta Dolinescu), 1 Antichitatea. Evul Mediu. Renasterea, Bucuresti, 1970;
II Clasicismul. Iluminismul. Romantismul. Simbolismul, Bucuresti, 1973;
Panorama dramaturgiei universale, Bucuresti, 1973;
Probleme de viata, teorie si istorie teatrala. Bucuresti, 1974;
Drama istorica universala si nationala. Bucuresti, 1976;
Teatru si Umanitate, Bucuresti, 1979;
Teatrul european in secolul luminilor, Bucuresti, 1981;
Teatrul romantic european. Bucuresti, 1984;
O antologie a dramei istorice romanesti. Perioada contemporana, antologie, studiu introductiv, comentarii critice de ~, Bucuresti, 1986;
Oameni pe care i-am cunoscut, Bucuresti, 1987 (ed. II, 1989).
|
REFERINTE CRITICE:
Rodica Pandele, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 4, 1973;
D. Micu, „Gindirea" si gindirismul, 1975;
I. Dobrescu, in Ramuri, nr. 2, 1977;
R. Diaconescu, in Romania literara, nr. 10, 1977;
Stan Velea, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 4, 1979;
N. Barbu, in Cronica, nr. 12,1980;
C. Cublesan, in Steaua, nr. 12, 1981;
M. Popescu, in Teatrul, nr. 12, 1981;
E. Onu, in Transilvania, nr. 2,1982;
M. Vasiliu, in Familia, nr. 3, 1982;
S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 9, 1987;
E. Manu, in Viata Romaneasca, nr. 4, 1988. |
