Ion Vlasiu biografia
Ion Vlasiu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
VLASIU Ion, se naste la 8 mai 1908, comuna Lechinta, judetul Mures — moare in .
Prozator.
Fiu de tarani. Ramas orfan de ambii parinti, crescut de bunicii dinspre mama in Ogra, pe Mures, peisajul acestui sat si figurile celor doi bunici marcheaza proza evocatoare a lui Ion Vlasiu Sase clase primare; Scoala de arte si meserii (sectia timplarie) din Mures.
Patru clase de liceu (Sighisoara). Acad. de Arte frumoase (sectia artistica) din Cluj. Profesor de desen la Scoala de ucenici (Cluj, 1936). Timplar la fabrica de mobile din Mures (1937). Timplar la C.F.R. (Bucuresti, 1938-l939).
Profesor de arta decorativa la Acad. de Arte frumoase din Timisoara (1938-l939). Subinspector general al artelor pentru Transilvania (1943-l946). Expozitii personale, din 1933, la Cluj, Bucuresti, Paris (1938), Premiul „Adamachi“ pentru literatura al Acad. (1939). Premiul „Simu“ pentru sculptura (1942). Autor a numeroase monumente publice din Bucuresti, Sighisoara, Galati, Cluj-Napoca s. a. (Horea, Closca si Crisan, Creanga, Aurel Vlaicu, . Chendi, N. Filipescu etc.). Poet al pietrei si lemnului, arta sa sculpturala se caracterizeaza prin modelaje puternice, expresive, afirmind vitalismul, tensiunea, energia. in pictura, pasta plina de seva si materialitate, de un colorit viu, vegetal, e suportul unei viziuni fragede, decorative, inrudita cu iconografia populara, in literatura debuteaza cu poezie in revista O lume noua (1932, Cluj). Micul „roman" autobiografic Am plecat din sat (1939) il consacra. Colaboreaza la Hiperion, Herald, Caleidoscop, Societatea de miine, Patria, Gind romanesc, Tara noua, Actiunea, Dacia, Lumina si culoare, Ardealul, Tribuna, Gazeta literara, Contemporanul, Arta plastica (al carei red. sef a fost). Meditatiile sale despre arta, oameni, societate, fragmente dintr-un urias , jurnal", sint adunate in volum in spatiu si timp (I-m, 1970-l973). A prefatat albumele N. Brana (1942) si Tuculescu (1966). A semnat si cu pseudonimul Saul, Pelaghia, Lukian Vlasiu, Gh. Scridon.
La aparitie, Am plecat din sat (1939) provoaca o adevarata surpriza; autorul „se impune, dintr-o data, cu insusiri ce vadesc pe predestinatul mestesugar al scrisului" (Perpessicius ). Dificultatea comentatorilor (I. Breazu , I. Chinezu , M. Beniuc , T. Vianu ) nu era fixarea acestei proze intr-o familie de spirite, ci inaderenta ei la o structura traditionala. Abia la a doua editie mult amplificata (1957) se dezvaluie intentia unei constructii ciclice, din care au aparut apoi Drum spre oameni (1961) si O singura iubire (1965). Toate urmaresc procesul aspru al formarii unui artist, printre dificultati, indoieli, framantari intime si de creatie, intr-o succesiune epica bine condusa, al carei caracter de generalitate poate fi dedus dincolo de accentul autobiografic, si el foarte evident. Factura operei nu e insa de „memorii", ci aceea a unui „Kunstlerroman", gen inventat de romanticii germani, unde experienta creatorului, tensiunea actului, conflictul cu sine si cu mediul (de cele mai multe ori ostil) sint convertite in ideea de destin.
Din anecdoticul notat succint, din meditatiile risipite in „caietele" partial editate apoi sub titlul In spatiu si timp (trei voi., 1970-l973), dar mai cu seama din analiza cresterii unei viziuni artistice proprii, Ion Vlasiu construieste in ciclul sau romanesc o lume coerenta, consonanta cu opera sculptorului si pictorului tocmai fiindca toate se regasesc in cele din urma in una si aceeasi interioritate fecunda. Fara indoiala, cel mai realizat panou epic este Am plecat din sat, amestec - precum intreaga arta a lui Ion Vlasiu - de traditional si modern. Proza traditionala, deoarece ea evoca o virsta si un spatiu recurente in literatura romana: copilaria la tara, socul despartirii de sat, impactul cu lumea citadina, diversitatea (si adversitatea) acesteia. Aparent, mozaicul intimplarilor repeta tehnica „amintirilor din copilarie" ale marelui humulestean, cu aceleasi figuri tutelare: Mama, frumusete de madona rustica, asprita de grijile coplesitoare ale unei gospodarii ce se ruineaza in lipsa barbatului, mort in razboi; ea insasi secerata de boala in plina tinerete; Tatal - amestec de duiosie si asprime - disparut si el devreme din zarea de intelegere a Copilului; portretul hieratic al strabunicului (Bacu), dar mai ales extraordinarul cuplu al Bunei si Mosului, veghind fiecare in felul sau, cu sentimente contrastante, soarta orfanului. inca „patriarhale", unele nuclee par inrudite cu Amintirile lui I. Agarbiceanu : jocuri, hoinareli, prietenii, placeri ale vietii campenesti, ceremonii rustice etc. Nu lipseste insa nici cealalta realitate, care interzice orice estompa idilica: certuri aprige pentru pamint, relatii familiale invrajbite, ciocniri temperamentale, dramele si modificarile aduse de primul razboi mondial etc. Sau ceea ce e dincolo de „realitate": fantasmele, cosmarele unei copilarii plina de spaime, torturata de ispite si de intrebari iesite din comun, nelinistind mentalitatea satului. Copilul pare sa fie „in mrejele diavolului", e poate un „copil schimbat", un ritual magic de exorcizare incearca in zadar sa-l „vindece". In fapt, el nu-i decat nesupus, incomod, nedocil, „mintos": nu e cuminte, ci cu minte. Un copil precoce.
„Nu-i de mirare ca intre multe alte porecle mi se mai zicea si Zgiila. Oi fi eu Zgiila, lasa sa fiu, dar nici cite stiam eu nu stiau multi." Tonul e al lui Creanga , inclusiv autoironia si intorsatura de oralitate a frazei: „cum zic, eram in postul Pastilor"; „Daca stai si cugeti la toate intimplarile astea, apoi usor poti crede ca muierile din Lechinta aveau dreptate sa ma ponegreasca, dar n-aveau, adica nu stiu ce sa mai cred si eu“; „Zice tata multe, ca omul nemultumit. El ar fi vrut sa fiu ca rupt din soare si eram si eu un copil ca toti copiii: cind rau, cind mai rau" etc. Unele portrete chiar sinl „povestite", compuse din comentarii parentetice mai mult decit din trasaturi plastice: fizionomiile se desprind insa cu precizie, deduse dintr-un gest, dintr-o schima, din miscarea epica in fine, fiindca Bacu, Buna, Mosu (si copiii lor: Tilie, Nelu, Niculita, Ana, Victorita), dar si Pascuciobanul, Gurghian-sluga, Valerie, Cicu-varu, Cicuvaru, Popa sau Dascalul au o prezenta anecdotica, uneori biografia lor e un mic „roman" condensat, dependent de „saga" familiala: raportarea la Rebreanu si Pavel Dan in aceste nuclee epice trebuie cautata. Tonalitatea e aici aspra, gama cromatica rece, asemenea picturii dintr-o anumita faza a lui Ion Vlasiu, dominata de negrul si verdele metalic. Dar tot ca in pinzele lui. luciul de smalt al altor pagini (peisaje, scene de gen) amplifica impresia tihnita a povestirii cu sart, evocare a unei realitati de mult disparute.
Acestui nivel ii este tributar si lexicul povestitorului, care nu refuza stridentele coloristice, scriind gespri, golgoana, a bujdica, coropete, palateci, holda, coldus, vi suie, moboanda, ciutorna s.a. Voluptate in explorarea unor straturi „geologice", satul e pentru Ion Vlasiu „Atlantida mea". Dar tocmai acest sentiment al derivei si scufundarii introduce in text o fibra de ironie amara, incit cunoscutul topos al „dezradacinarii" - frecvente in lirica ardelenilor - apare rasturnat. O exclamatie ca aceasta: „Ce bun era satul!" ca si insertiile sentimentale risipite ici-colo, sau imaginea casei natale din Lechinta, cazuta in paragina (ecou al cunoscutei poezii a rasinareanului) nu pot contracara febra „moderna" a nevoii de evadare in larg. De altfel, ciudateniile copilului mereu in conflict cu mentalitatea colectiva si cu structurile arhaice, prevestesc neastimparul, curiozitatea, setea de noutate a viitorului artist. Rememorarea insasi incepe cu o premonitorie dorinta de desprindere: „Cind eram mic, lumea era cu totul altfel. Greu de spus cum anume. Simteam ca e imprejur, colo si colo, ca o fiinta ciudata pe care o intrebi si ea tace zimbind, ademenindu-te s-o urmezi si sa mai intrebi, sa tot intrebi". Aceasta psihologie a interogatiei nu e - de pe acum - a creatorului? Ca si indecizia, de altfel. Incepind cu aglomerarea faptelor de viata („vin spre mine intimplarile si nu stiu cum sa le adun.
Vin ca intr-un vis, toate deodata, nu stiu de unde sa incep"), ea continua cu zigzagurile unei cariere ale carei peripetii si peregrinari formeaza intreaga materie a partii a doua, de dupa parasirea „Atlantidei": ucenicia de pictor, stagiul militar, scoala de meserii, conditia de muncitor, lumpen, boem, somer, student in „arte“, suspect politic etc. Boala, sanatoriul, cazarma, atelierele, figurile prietenilor si profesorilor (Miron Radu Paraschivescu , Catul Bogdan, Romul Ladea, Tasse Demian s.a.), idila amoroasa (,,Ochi-verzi“) - toate modifica nu numai sufletul „copilului", dar timbrul insusi al prozei. Racursiul, nervozitatea tonului, linia zgrunturoasa a desenului, explozia vitala tin de o tehnica expresionista. Artistul simte metamorfoza. Dar si instrainarea. Abia acum este el „copilul schimbat" al mitului folcloric. Viata, ca si arta, e devenire, curgere, cautare, simbolul ei acvatic strabate proza lui Ion Vlasiu, identificat in prezenta insinuanta, obsedanta a Muresului curgind domol, „descintind", tulbure cind sufletul adolescentului e cuprins de febre, exultant si frenetic alteori. Copilul de altadata isi facea vint si se ducea la fund in „golgoana dracului", de unde se intorcea la suprafata cu o piatra in gura. Iesind din lupta tonifianta cu apa, tinarul avea sa descopere mult mai tirziu, pe malul riului, o uriasa, neobisnuita piatra alba. Ea ii apare ca un „dar" al Muresului, vestind parca vocatia Sculptorului. Riul ca bucurie; Ogra cu lumea ei naiva si violenta; Orasul fascinant - iata spatiul si timpul sub semnul carora se naste Artistul. In creatia lui, „foita si delicatetea pecetluiesc un pact unic" (Tudor Vianu).
OPERA:
Am plecat din sat, amintiri. Sighisoara, 1938 (ed. II, 1957;
ed. III, 1979);
Amintiri, Bucuresti, 1941;
Poveste cu naluci, roman, Bucuresti, 1941;
Drum spre oameni, Sibiu, 1947;
Drum spre oameni, cu 10 reproduceri dupa sculpturile autorului, Bucuresti, 1961;
Puiul de veverita, povesti, Bucuresti, 1964;
O singura iubire. Bucuresti, 1965;
Drum spre oameni, I-III, Bucuresti, 1970;
In spatiu si timp, pagini de jurnal, I-III, Cluj, 1970-l973;
Lumea povestilor, Bucuresti, 1972 (ed. II, 1978);
Ghicitori, ghicitori. Bucuresti, 1973;
Cartea de toate zilele unui an, Cluj-Napoca, 1984;
Am plecat din sat, cu o pref. de D. Grigorescu, Bucuresti, 1988;
Monolog asimetric, roman, Bucuresti, 1988.
|
REFERINTE CRITICE:
I. Chinezu, in Gind romanesc, nr. l-6, 1939;
R. Demetrescu, in Pagini literare, nr. 3-5, 1939;
H. Stanca, in Symposion, nr. 2, 1939;
M. R. Paraschivescu, in Timpul, nr. 13;
98, 1941;
P. Martinescu, in Dacia rediviva, nr. 2, 1942;
O. Boitos, in Revue de Transylvanie, nr. VII-IX, 1944;
I. Breazu, Literatura Transilvaniei, 1944;
M. Beniuc, MesterulManole, 1957;
R. Enescu, in Tribuna, nr. 20, 1957;
I. Horea, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1957;
T. Vianu, in Revue Roumaine, nr. 12, 1957;
N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 47, 1962;
Perpessicius, Alte mentiuni, II, 1964;
V. Rapeanu, Noi si cei dinaintea noastra, 1966;
V. Ardeleanu, in Steaua, nr. 2, 1966;
I. Chinezu, Pagini de critica, 1969;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 30, 1970;
idem, ibidem, nr. 53, 1970;
Perpessicius, Lecturi intermitente, 1971;
V. Fanache, „Gind romanesc", 1973;
R. Guga, in Vatra, nr. 7, 1973;
I. Th. Ilea, Marturisirile unui anonim, 1974;
Camil Baltazar, Evocari si dialoguri literare, 1974;
R. Rusan, O discutie la masa tacerii, 1976;
I. Frunzetti, in Romania literara, nr. 11, 1978;
M. Toca, in Revue Roumaine, nr. 6-7, 1978;
I. Brad, in Romania literara, nr. 11, 1978;
A. Cosma, in Vatra, nr. 5, 1979;
M. Zaciu, Lancea lui Achile, 1980;
N. Antonescu, in Tribuna, nr. 14, 1982;
A. Cosma, in Vatra, nr. 5, 1983;
D. Culcer, in Romania literara, nr. 28, 1983;
E. Papu, in Luceafarul, nr. 8, 1984;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 9,1985;
idem, ibidem, nr. 5,1988;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 23, 1988;
M. Zaciu, in Romania literara, nr. 19, 1988.
|
