Ion Vartic biografia
Ion Vartic opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
VARTIC Ion, se naste la 4 oct. 1944, Sibiu.
Eseist si critic literar.
Fiul lui Petru Vartic, inginer-constructor, si al Victoriei (n. Timariu).
Absolvent al Liceului „Emil Racovita" din Cluj (1962). Licentiat al Facultatii de Filologie a Univ. din Cluj (1967). Asistent, apoi lector la aceeasi facultate (din 1967).
Debuteaza in Tribuna (1968) cu un eseu despre teatrul lui Radu Stanca.
Colaboreaza la majoritatea revistelor importante din tara: Steaua, Familia, Tribuna, Transilvania, Romania literara, Viata Romaneasca, Vatra etc. Redaetor-sef adjunct al revista Echinox (1972-l982). in anii '80, animator al grupului de teatru „Ars amatoria" din Facultatea de Filologie.
Debuteaza editorial cu Spectacol interior (1977), urmat de volum Radu Stanca.
Poezie si teatru (1978) si Modelul si oglinda (1982). Doctor in litere al Univ. din Bucuresti (1988) cu teza Ibsen si teatrul modern. A prefatat si a ingrijit ed.: Ion Vartic Parvan , Memoriale, 1973; E. Bucuta , Capra neagra, 1977; D. Stanca , Timp scufundat, 1981; Al. Sever , Don Juan Apocalipticul, 1984; Adolfo Bioy Casares, Celalalt labirint, 1987; I. L. Caragiale, Tema si variatiuni, . A colaborat la Scriitori romani. Mic dictionar, . Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut (1977); Premiul „G. Calinescu“ al Uniunii Scriitorilor (1982). Format la scoala clujeana si crescut in atmosfera echinoxista, comparatist de vocatie erudita, eseist cu deschidere psihanalitica, teatrolog cu un puternic simt al ludicului, Ion Vartic este reprezentativ pentru „noua critica" afirmata in Romania anilor saptezeci.
V. face parte din familia aceior critici care, incepind la noi cu Paul Zarifopol, stau sub semnul spiritului de finete, al intuitiei critice care fulgera spre adincimi si se exprima intr-o forma subtila si eleganta. Studiile sale evita instinctiv suprafetele prea largi, spatiile prea aride, ce trebuie defrisate printr-un efort de rutina, si cauta mai degraba punctele nodale ale viziunii unui scriitor, acele porti care deschid accesul spre nucleul de iradiere al unei opere. Marilor elaborari ideologice si sistemelor arhitectonice (de genul unei istorii a literaturii romane) criticul le prefera eseurile tematice, ce cristalizeaza intr-un concept critic (in sensul baroc de concetto, de arte de agudeza e ingenio). Din culise, spre exemplu, este un ciclu de meditatii critice ce tind spre formula aforismului, in care sensul se construieste contrapunctic, printr-o plurifocalizare a temei. Ion Vartic nu practica autodisciplina unui critic „constiincios", care se pune in slujba unui proiect de anvergura si il finalizeaza cu tenacitate si, poate, plictiseala, ci se lasa condus de placerea unui gurmet al descoperirilor revelatorii si al ideilor sclipitoare. Aceasta boema a rafinamentului il tine departe si de cealalta forma a criticii „responsabile" - critica de intimpinare.
Criticul nu este tentat de postura de cronicar la zi al unei istorii literare, care l-a ar reduce la un rol pasiv, de receptor al valorilor, dar si, in mult mai strivitoare masura, al nonvalorilor; el prefera atitudinea criticului care pleaca singur intr-o questa a valorii, condus doar de propria intuitie si de gust, refuzind somatiile si constringerile contextului. Alcatuite din serii de studii autonome, volumele Spectacol interior (1977) si Modelul si oglinda (1982) nu sint asadar nici culegeri de cronici literare, specie supusa prea mult efemeritatii, dar nici istorii si monografii masive, specie pentru care Ion Vartic isi acorda inca un timp de gestatie. Ele au statutul aparte al unui mare mozaic, alcatuit din frinturile unei oglinzi uriase, inca nefinalizate, in fiecare din aceste „cioburi" critice, aflate nu in miscare de dispersie (oglinda sparta), ci centripeta (oglinda in constructie), se reflecta, voalat, chipul ascuns al criticului. „Creatorul traieste numai in personajele sale", observa Ion Vartic in legatura cu Radu Stanca; iar criticul, continuam noi, in autorii analizati de el. Spectacolul interior al autorilor este de fapt un fragment al marii oglinzi a criticului. Privite in ansamblu, dincolo de nuantele lor specifice, eseurile lui Ion Vartic manifesta o coerenta de profunzime, asemenea particulelor de metal ordonate de un magnet ascuns. O psihocrilica a criticii, ce ar privi aceste studii in mod stratigrafie, ar scoate imediat in evidenta citeva motive ce il obsedeaza pe analist si coaguleaza intr-un adevarat mit (critic) personal. Supratema pe care Ion Vartic o urmareste la aproape toti autorii sai este eul si mastile sale. Eseurile sint repetate incercari asupra dinamicii creatoare dintre ego si persana, in dorinta de a surprinde modalitatile prin care eul profund al unui scriitor se exteriorizeaza in mastile sale literare. Criticul este fascinat de spectacolul interior pe care fiecare creator il pune in scena in operele sale. O ipoteza liminara care sta la baza unui asemenea demers este aceea ca arta este un corelativ obiectiv al sufletului creator, ca imaginea artistica exprima fantasma inconstienta, ca universul unei opere este proiectia unei lumi interioare, asa cum „tumul" lui C. G. Jung reprezenta un decalc arhitectonic al psihicului constructorului sau.
Pentru a degaja mecanismele proiectiei autorului in personaje, Ion Vartic aseaza in spatele operelor analizate o sursa de lumina (analitica). Pe fundalul acesteia sint puse in evidenta finele miscari de proiectie si clivaj, de dedublare si substitutie, de constientizare, refulare, retardare si feed-back ce au loc in scriitor in timpul creatiei. O a doua ipoteza liminara a acestui tip de analiza este aceea ca, in opera, artistul „se construieste asa cum ar vrea sa fie, in interiorul personajului sau ascunzind tocmai ce este el numai pentru sine" (Spectacol interior). Aventurile protagonistilor sint niste modalitati mediate de autocunoastere a scriitorului. Acesta isi proiecteaza componentele „problematice" ale personalitatii in alter egouri literaie, pentru a le putea obiectiva si lua in stapinire. Scopul criticii este de a identifica punctul originar din care iau nastere viziunile unor asemenea creatori proteici. Spre exemplu, Ion Vartic descifreaza in tentativa lui Radu Stanca de a reintegra epicul, liricul si dramaticul, esteticul, eticul si psihologicul, un mod de cautare a centrului spiritual, prin multiplicarea mastilor si apoi prin suprapunerea si reducerea acestora. Cazurile care il atrag in mod constant pe critic sint cele ale scriitorilor dedublati, sau chiar multiplicati in mai multe personaje si intrigi. Metoda fenomenologica de reductie a mastilor este un poliperspectivism cu punct unic de focalizare, sugerat prin sintagme-titlu precum Tema si variatiuni, Modelul si oglinda, Mastile lui Parvan etc. in functie de relatia dintre eul artistic si alter egourile sale clivate in personaje, Ion Vartic stabileste o adevarata tipologie a psihologiei creatorului. Ea poate fi constatata atit la nivelul personajelor, cit si la cel al autorilor, studiile lui Ion Vartic facind relevante racursiuri intre psihanaliza operei si psihanaliza biografiei unui scriitor. Un prim tip din aceasta galerie critica personala este histrionul (Radu Stanca , Minulescu , Kiritescu ).
Acest tip de poet este un „trubadur mincinos", care minte, inseala, desfasoara iluzii, construieste feerii pentru a-i fermeca si seduce pe cei din jur, raminind, in ceea ce il priveste, un dezabuzat, un sceptic, constient de inconsistenta iluziilor, incapabil sa mai sucombe el insusi magiei pe care o propaga. Extravertit, el nu se exprima direct, ci isi mediaza sentimentele prin intrigi narative, isi pune in scena afectele, joaca patosul, este un comediant care asuma in mod lucid teatraiitatea comportamentului sau. Apropiat histrionului este bufonul (G. Ciprian , Urmuz ), cel care mimeaza atitudinile „serioase" si comportamentele rigide, pentru a dinamita mastile ipocrite ale societatii. Demersul parodic al unor asemenea creatori este unul terapeutic, dezanchilozant, bufonul dezvaluindu-se a fi in fond un profet, iar mascariciul - un ascet. Atunci cind iluzia nu este simultan ruinata de neincredere, cind eu] vizionar se autonomizeaza de eu! critic, avem de-a face cu un alt creator: proiectivul. Don Quijote sau Swan sint astfel de personaje care isi proiecteaza idealurile asupra celor din jur, inlocuind perceptiile reale cu imagini fantasmale, transformind femeia obisnuita (Aldonza Lorenzo, Odette) in prototipuri ale feminitatii, in Dulcinee. Gratie puterii lor de a modela realitatea prin cultura, aceste fiinte traiesc intr-un univers manierist, construit dupa „regulile formale ale fanteziei". Capacitatea proiectiva este cea care da nastere fantasticului baroc si realismului magic (Bioy Casares, Garcia Marquez, Stefan Banulescu ), unde artefactul este opus naturii si phantasia -mimesisului. Frumosul si arta pot deveni o lume alternativa, iar masca - un insemn al distinctiei, al unicitatii. Omul care isi construieste o personalitate „estetizanta" este dandy-u) (Alcibiade, Baudelaire, Barbe^ d’Aurevilly, Wilde, Huysmans, Radu Stanca din Corydon, Mateiu Caragiale ). Prin extravagantele sale, acest tip uman si literar doreste nu numai sa-i socheze pe cei din jur, pentru a le atrage atentia, ci si sa-si creeze un spatiu de libertate interioara, inaccesibil celorlalti. Dandy-ul este un „anticlasic polimorf ‘, ce nu se lasa fixat intr-o trasatura unica, ireversibila. Atunci cind arborarea mastii nu mai are o asemenea gratuitate estetica (in sens kierkegaardian), ci urmareste o schimbare de personalitate, apare un alt tip, mutantul (I. Voronca , Urmatecu al lui I. M. Sadoveanu ). Dotat cu o „putere bovarica".
mutantul migreaza intr-o alta identitate, estetul devine un militant, micul burghez un arivist etc. Daca, in schimb, eul critic copleseste eul vizionar, atunci mutatia de personalitate nu mai este posibila, scriitorul nu se mai identifica unei masti, ci ramine dedublat intre un creator si un critic. Acesta este tipul lucidului sceptic, individ ale carui sentimente si comportamente sint permanent asistate de autoreflectie (Anton Holban , Unamuno etc.). El traieste drama hiper-luciditatii, starea de criza intelectiva ce duce la vidarea de sens a lumii, ia mortificarea interioara, la neantizare (Bioy Casares). Relatia proasta cu lumea de afara, teama de exterior sta la baza altul tip - omul in carapace (Cehov, protagonistul din lnspec-tiune, Emil Codrescu din Adela). Carapacea este un tip aparte de masca, ce nu mediaza relatia eului cu lumea, ci il izoleaza de ea. Carapacea, subterana, pivnita, cusca sufleu-rului, puseul suicidar, dorinta de moarte sint manifestari ale spaimei de viata, ale „constiintei infricate". Toate aceste tipuri, definite in functie de jocul intre exterior si interior, intre masca si identitate, il au ca arhetip pe Don Juan, seducatorul absolut, cel ce isi schimba mereu fetele, fiind altul pentru fiecare dintre victimele sale. Don Juan este principiul metamorfozelor, al inconstantei eului, care migreaza prin diverse figuri si identitati in cautare de sine. Exista o categorie profesional-umana care intrupeaza la modul real acest principiu al polimorfismului psihic: actorul. „Ca atare, se poate afirma ca, prin infidelitatea lui specifica. Actorul e insusi Don Juan" (Modelul si oglinda). Comentind artele teatrale ale lui Radu Stanca , Ion Vartic arata ca patosul actorului nu este doar un sentiment mimat (o masca exterioara), ci si o expresie concentrata pina la inovatie (creatie) a unui sentiment difuz, nonverbal. Arta actorului presupune capacitatea de exteriorizare a unor trairi sulfuroase, ambigue, pentru ca, prin obiectivarea lor, sa se ajunga la catharsis. Teatrul este nu numai o oglinda deformatoare, ci si una subtil revelatorie a realitatii (interne sau externe).
Complexele si trairile obscure care, in romanele spatiului launtric, capatau un contur mai mult sau mai putin distinct, au sansa, in piesele de teatru, de a fi complet expuse (in sens fotografic) si individualizate. Conventia teatrala presupune personalizarea fiecareia dintre masti, dispunerea „complexelor autonome" in conflicte scenice. De aceea, Ion Vartic completeaza studiile asupra operelor teatrale cu analiza unor teorii regizorale. Monografia dedicata Iul Radu Stanca', teza de doctorat (Ibsen si teatrul modern), o parte din eseurile cuprinse in celelalte volume sint prilejuri de reflectie asupra fenomenelor spatiului dramatic sau asupra morfologiei unor specii si categorii cum sint tragedia baladesca (Radu Stanca ), resurectia tragicului (Camus), teatrul analitic (de la Sofocle la Ibsen) si anamorfozele sale (Eugen lonescu ), comedia tragica (M. Sorbul ), psihodrama (M. Sebastian, G. Ciprian ), esperpento-urile („eroi tragici reflectati in oglinzi concave") lui Valle-Inclan, teatml in teatru si teatrul care se substituie realitatii (Pirandello) etc. Tipologia psihologica sau taxonomia dramatica sint categorii prin care Ion Vartic decupeaza conceptual substanta flua, in continua miscare, a constiintei. Ca metoda de lucru, el apeleaza, cu egala eficienta, la doua hermeneutici: psihanaliza si fenomenologia spiritului. Cu instrumente psihanalitice, criticul releva, in operele lui Kaflca, Flinker sau Diirrenmatt, teroarea exercitata de un imago patern jupiterian, care devora, in simbolice „prinzuri totemice", personalitatea si vitalitatea fiului.
La Emil Codrescu, el diagnosticheaza un „complex nabokov", al femeii-fata-nimfa, complex ce explica atitudinea erotica stranie a personajului lui Ibraileanu . in romanele lui Bioy Casares, printr-o psihanaliza a imaginilor regresive, de inghitire acvatica si gigantizare a femeii, Ion Vartic pune in evidenta obsesia fata de imago-ul matern si inghetarea personajelor intr-un „tragic si nedesavirsit stadiu al oglinzii" (Prefata la Celalalt labirint). Iar personajele care isi subordoneaza autorul (la Pirandello, Unamuno) sint interpretate ca simptomul unei rasturnari a ierarhiei psihice, ca o autonomizare a diferitelor personae literare fata de ego-ul creator. Cealalta hermeneutica, cea fenomenologica, ii serveste lui Ion Vartic pentru a pune personajele spectacolului analitic intr-o perspectiva metafizica. Masca si identitatea, modelul si oglinda sint privite de asta data prin categoriile de fanic si criptic, de ei dos si eidolon. Cercetind variatiunile pe marginea unei teme, criticul procedeaza la o reductie fenomenologica a aparentelor la esenta din spatele lor. Prin reductia mastilor, criticul urmareste sa ajunga la nucleul originar al personalitatii creatoare, fara sa piarda insa din vedere morfologia formelor concrete si nici tensiunea dintre ele si numenul latent. De la Hegel, Ion Vartic imprumuta schema „stapin-sluga" (pentru a explica dialectica dintre diverse componente ale constiintei) sau teoria tragicului (catastrofa ca mod de restabilire a echilibrului universal, primejduit de tentativa de depasire de catre protagonisti a limitelor impuse umanului). Personajele lui Ibsen sint luminate prin ideea heideggeriana a omului ca „proiect" de sine. Comicul este cercetat prin conceptul sartrian de ironie, ca dialectica a fiintei si a neantului (a nega ceea ce afirmi, a afirma ceea ce negi). Cea mai mare reusita a metodei fenomenologice este prilejuita de analiza Momentelor lui Caragiale .
Felul specific de existenta al personajelor caragialiene este ceea ce Heidegger numeste „a-fi-cu-celalalt“. Dar acest a-fi-impreuna-cu ceilalti, arata Ion Vartic, se opune lui a-fi-in-sine. Omul-in-lume este un om fara interior, a carui identitate se epuizeaza in gestica si histrionism de cafenea. Mitica, Lache si Mache si toti ceilalti rezulta a fi, in- cele din urma, doar niste oglinzi goale, niste insailari de chipuri si masti. in cazul lor, reductia fenomenologica nu sfirseste prin a degaja un nucleu de personalitate, ci doar vidul de personalitate; unica lor consistenta sta in „fiinta de vorbe si replici". Pe opera lui I.L. Caragiale , Ion Vartic cerceteaza fenomenul limita al mastii in spatele careia nu se afla nici un chip. Ion Luca insusi ii apare criticului ca un Socrate care moseste realitatea, care se apleaca asupra fenomenelor goale ale acesteia pentru a le proba (in)consistenta, utilizind pentru aceasta, histrionic, o serie de personae (in sens atit teatral, cit si psihologic) zeflemitoare. Tehnica conjugarii modelului cu oglinda este o modalitate de poliperspectivare a esentei prin diferitii ei avatari, a eului profund prin diferitii sai alter-ego, in vederea reconstituirii profilului nuclear al creatorului si a cailor de actualizare a acestuia. Pentru critic, aceste analize pot servi si drept oglinzi de autocunoastere. Mitul (critic) personal al proteismului, ai jocului cu mastile, tradeaza o acuta nevoie de disponibilitate si independenta interioara. Modelul uman ce se intrevede in spatele acestei atitudini este musilianul om fara insusiri, om ce refuza sa cristalizeze intr-o postura unica, intr-o imagine rigida. Investigmd jocul mastilor, Ion Vartic pare a fi in cautarea naturalitatii si, de fapt, a libertatii spirituale fata de automatismele, inertiile si conditionarile, fie ele inconstiente, sociale sau culturale.
OPERA:
Spectacol interior,' Cluj-Napoca, 1977;
Radu Stanca. Poezie si teatru, Bucuresti, 1978;
Modelul si oglinda. Bucuresti, 1982.
|
REFERINTE CRITICE:
M. Zaciu, Alte lecturi si alte zile, 1978;
L. Ulici, in Romania literara, nr. 1, 1978;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 5,1978;
Dana Dumitriu, fa Romania literara, nr. 49,1978;
G. Ionescu, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1978;
L. Petrescu, in Steaua, nr. 5, 1979;
D. C. Mihailescu, in Tribuna, nr. 24, 1980;
D. Culcer, Serii si grupuri, 1981;
Gh. Grigurcu, Critici;
V. Popovici, in Orizont, nr. 45, 1982;
Gh. Grigurcu, intre critici, 1983;
V. Cristea, Modestie si orgoliu, 1984;
N. Manea, Pe contur, 1984;
Cristian Moraru, in Transilvania, nr. 2,1985;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 8, 1988;
L. Ciocarlie, in Orizont, nr. 49, 1988.
|
