Ion Pincio Paun biografia
Ion Pincio Paun opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
PAUN PINCIO Ion (numele la nastere: Ion Paun), se naste la 17 aug. 1868, comuna Mihaileni, judetul Botosani - moare in 31 dec. 1894, Bucuresti. Fiul subprefectului Alexandru Paun si al Mariei (n. Cozmita).
Studii liceale la Pomirla, Botosani si Iasi.
Telegrafist diurnist in Bucuresti (1892) si membru al Cercului de Studii Sociale. Mutat cu serviciul la Braila, apoi in comuna PiuPietrii din judetul Neamt, revine in Bucuresti, ca redactor la ziarul Lumea noua. Casier la beraria „La Benebibenti" din Selari, sub patronatul lui Caragiale.
Debuteaza in Familia (1888).
Colaboreaza la Drepturile omului, Contemporanul, Ilustratiunea romana, Adevarul, Vieata, Literatura si stiinta. Evenimentul literar. Munca stiintifica si literara etc. Luat de Dimitrie Anghel intr-o excursie in Italia, si-a adaugat la numele sau numele gradinii publice din Roma, Pincio.
Poet presamanatorist si poporanist foarte apreciat in cercurile socialiste.
Poeziile lui Ion Pincio Paun adunate in volum din periodice, postum, sint dependente, sub aspect formal si chiar ca fond, de Eminescu, de exemplu:
„Si te-ai dus tot inainte
Trist priveam cum lin te pierzi
Printre boltile-nfrunzite -
inger dulce cu ochi verzi!" sau: „Uitarea stearpa m-a robit
Si nu-mi mai este dor,
Ca-n vremurile din trecut,
De zilele ce mor". |
In aceste cadente, poetul melan-colizeaza bucolic in padure, in cring sau in codru, vara, toamna si primavara, mai ales seara sau noaptea, singur ori stingher. Totul e sentimental si vaporos, anemic, punctat din loc in loc cu mici revolte inabusite fata de viata de huzur de la oras. Doi tarani, ratacind pe strazi, comenteaza cu dispret frumusetea elegantelor inconjurate de tineri pierde-vara:
„Ia sa le pui sa taie papusoi,
Sa umble-un ceas desculte prin noroi,
Sa tremure de frig pe linga boi,
La plug sa steie-n ploaie, ca un ciine
S-atuncea sa vedem ce mai ramine,
Din frumusetea lor de azi, pe mine". |
Citeva tablouri autumnale prevestesc nervii bacovieni
(„Sub invechite stresine de paie,
Atirna tremurind paianjeni uzi
Si-n tiriitul maruntei ploi auzi
Parc-un suspin ce-ncearca sa te-nmoaie"). |
Ca St. O. Iosif mai tirziu, Ion Pincio Paun cinta cu duiosie teama copilului ramas acasa numai cu Grivei, fricos ca si el, tristetea revenirii aceluiasi copil la scoala din vacanta
(„Din nou la scoala m-am intors.
Sint bietul iara in surgun
La ceriu-albastru cat mihnit,
Copil invins de-un dor nebun!
in van pe-o carte ochii-mi port,
E grea povara slovei, cind
Tot sufletul ti l-a patruns
Ispita dulcea unui gind
Ceaslov, esti bun de capatii,
Sa stau un ceas cu fata-n sus,
Cetind de dragoste, in vis
Pe-albastra pagina de sus"). |
Idilele, glumele in versuri (Marian si Marioara, Pasarica) provin din Cosbuc sau sint in spiritul lui Gheorghe din Moldova. O singura data, intr-o oda de intii Mai, apare proletariatul, o oaste ce defileaza cautind cu ochii veseli in albe slove ..lumina unui vis". Ion Pincio Paun a scris si citeva compuneri in proza sub inriurirea lui Al. Vlahuta (In goana vietii, 1892). Trata soarta unui curier postal ramas fara slujba (Mos Iordan) si despre un epileptic (Bietul Gheorghe) sau despre un taran care-i incintase copilaria cu povesti (Gheorghe Vatajelu). Intr-un articol, Sentimentul religios si arta, publicat in 1894 in Vieata, Ion Pincio Paun vedea mijind „pe ruinele credintei zorile unui sfint si sincer altruism". Considera ca poezia trista a lui O. Carp „te ajuta sa-ti lamuresti durerea de care te tingui". Din niste Note si impresii din Italia (doua pagini publicate in Adevarul, in 1894) constatam ca nu-l entuziasma Rafael, dar ca adora pe Michelangelo. isi amintea de calatoria in Italia si, intr-o scrisoare, probabil catre Anghel: „Ma vad linga tine. Stam pe-o banca in Pincio La picioarele noastre un colb vioriu de flori, iar tu imi povestesti de acasa Trece Margherita zimbindu-ne, iar noi cu ochii ii cerem socoteala de zimbetu-i indraznet. Biata Margherita! Dar Venetia! De pe peronul garii, in gondola, zgomotul lopetilor in intunericul tacut si intiia leganare pe apa! Gondolierul guraliv ne insira palatele pe linga care trecem. La geamuri nici o lumina. Se pare o lume parasita si numai noi tresarim in fisiitul voluptos si lin al apei".
Ion Pincio Paun avea idee de Heine, de Lenau si citise „frumoasa poema Corbul de Edgar Poe". La Botosani, cindva, zarise pe Eminescu: „intr-o zi ploioasa de toamna, poetul - imbracat intr-un palton terfelii si cu aceeasi palarie in cap, cu care venise de la monastirea Neamtului - se invirtea de jur imprejurul casei de economie. Era foarte nelinistit. Trebuia sa intre inlauntru pentru a primi, pare-mi-se, oarecare suma de ban; A stat mult in ploaie. De citeva ori a dat sa intre De citeva ori s-a intors de la usa." Ion Pincio Paun era de parere ca „imbunatatirea sortii muncitorilor e cel mai mare bine ce li s-ar putea tace" si pretindea ca el si alti tineri.
REFERINTE CRITICE:
D. Anghel, St. O. Iosif, Portrete, 1910;
N. Iorga, Ist. Ut. rom. cont., II;
B. Lazareanu, loan Paun-Pincio, 1948;
G.C. Nicolescu, Curentul literar de la „Contemporanul", 1966;
I. Rotam, O istorie, II;
T. Avramescu, Amintiri literare despre vechea miscare socialista, 1975;
Z. Omea, Curentul cultural de la „Contemporanul", 1977;
G. Ibraileanu, Opere, V, 1977;
Z. Omea, in Era socialista, nr. 21, 1978;
I. Bejenaru, in Ateneu (suplimentul Caiete botosanene), nr. 8, 1985.
|
