Ion Omescu biografia
Ion Omescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
OMESCU Ion (prenumele la nastere: Ionel Corneliu), se naste la 26 nov. 1925, Arad.
Poet, dramaturg si teoretician al teatrului.
Fiul lui Comeliu Omescu, farmacist, si al Aureliei (n. Stirbulescu), absolventa de „Belle-Arte", pictorita.
Scoala primara la Arad (1932-l936) si, tot acolo. Liceul „Moise Nicoara" (1936-l944). intre 1944 si 1948 urmeaza cursurile Facultatii de Drept si ale celei de Litere-Filosofie, paralel cu cele de Arta Dramatica, la Bucuresti (Premiul „V.I. Popa" pentru un fragment din Hamlet, 1948).
Debuteaza ca actor in Linga draga mea de Marcel Achard (1947), apoi, alaturi de Aura Buzescu, la Teatrul National din Bucuresti, in Toti fiii mei (1948).
Suspendat din functie pe timp de un an de catre Comisia disciplinara a Teatrului.
Condamnat pentru tentativa de trecere frauduloasa a frontierei la patru ani inchisoare (1949-l953), petrecuti in diverse inchisori si lagare de munca. intre 1953 si 1955 traieste din munca de zidar (intre altele, renoveaza interiorul Teatrului Municipal din Bucuresti).
Regizeaza un recital Shakespeare la Teatrul National „V. Alecsandri" din Iasi, traducind o parte din texte (1955). Tot acolo, interpreteaza rolul lui Romeo, in tragedia shakespeareana, alaturi de Gilda Marinescu (1956-l957).
Angajat al Teatrului din Galati, apoi la Teatrul Giulesti din capitala (unde joaca rolul lordului Windermeer, din piesa lui Oscar Wilde). Condamnat pentru redactarea si difuzarea de texte interzise la sapte ani inchisoare corectionala (1957-l964). Debut absolut in revista Cronica din Iasi (1965), cu o suita de poezii concepute si memorate in a doua detentie. Debut editorial cu volum de poeme Filtru (1968). Traduce si interpreteaza rolul titular din tragedia lui Racine, Britannicus, la Nationalul iesean (1964). in 1966 pubLica prima sa piesa de teatru, Veac de iarna, in revista Teatrul (nr. 11, 1966), pusa in scena la Iasi (1967). in acelasi an, la Teatrul „C. Nottara" din Bucuresti, Dan Nasta ii pune in scena a doua piesa, Vlad Anonimul.
Al treilea „pretext istoric", Sagetatorul (1968) apare in revista Teatrul si are premiera la Nationalul din Iasi. Sub titlul Dramele puterii, editeaza cele trei piese in . Interpreteaza la diferite teatre bucurestene roluri din repertoriul lui Schiller, Sartre etc.
Publica doua volum de eseuri teatrale: „Hamlet" sau istoria posibilului (1971) si Semnul ironiei (1972), precum si volum de teatru Iadul si pasarea (1972). in acelasi an, se stabileste in Franta, unde obtine calitatea de refugiat politic si naturalizarea (1977). Lucreaza la B.B.C., tinind cronica teatral-culturala; isi da doctoratul in studii engleze la Univ. Paris VII, cu o teza pe tema shakespeareana: „La Tempite", prolegomanes pour une mise en seine (1974). Profesor de teatru („speeldocent") la Acad. de Teatru din Maastricht (Olanda) si la diverse institute si conservatoare din Belgia (Anvers si Bruxelles), intre 1975 si . ii apar volum de eseuri teatrale La Mitamorphose de la tragidie (1978) si ,Hamlet" ou la Tentation du possible (1987), ultima premiata de Acad. Franceza (1988).
Ion Omescu este un dramaturg pe teme (pretexte) istorice avind in centru ravagiile puterii devastatoare, cu trimiteri vizibile la contemporaneitate, intr-un discurs teatral esentializat si simbolic. Pasionat teoretician al teatrului, este unul dintre shakespeareologii nostri cei mai avizati (cumulind experienta fara precedent, la noi, a traducatorului, interpretului, regizorului si ginditorului). Vocatia si cariera de actor marcheaza puternic scrisul lui Ion Omescu, fie ca este vorba despre poezie, teatru sau eseu. O anume doza de teatralitate, inclinatie spre livresc, nevoia de roluri, de persona prin intermediul carora sa-si comunice propriile stari si obsesii, placerea jocului de cuvinte, a enuntului memorabil sint, de pilda, usor de identificat in placheta de versuri Filtru (1968). Sub masti abia schitate - Ulise, Oedip, Prometeu, Icar, Don Juan, Hamlet, Don Quijote - poetul isi sustine incintat propriile recitaluri: "Lasa piatra sa viseze", „O, niciodata n-am crezut sa fie atita noapte intr-un singur om", „Nu timpul, doamna, teama din noi ne-mbatrineste" sau „Murim atit de singuri si o data". Vag patetice, obsedate mai degraba de forma, astfel de versuri cad adesea in desuet, incapabile sa traduca, totusi, pina la capat infiorarea. Acelasi lucru se intimpla in teatru (Iadul si pasarea, 1972; Teatru, 1972).
Piesele apeleaza la pretexte istorice pentru a comenta in limbaj dramatic alienarea in lupta pentru putere. Ele se situeaza la jumatatea drumului dintre tonul eseisticei- filosofic si cel didactic -moralizator, amindoua atenuate, deviate chiar de efectele unui lirism extrem de puternic. Tragicomedii schematice, aforistice, excesiv de deschise, piesele de teatru ale lui Ion Omescu sint preocupate mai putin de situatii, atmosfera si idei, in principal fascinate de metafora, uneori pina la punerea in primejdie a consistentei mesajului. Doua dintre piesele lui Shakespeare (Masura pentru masura si Coriolan) sint pretexte pentru comentarii spumoase, fragmentate anume pentru a ingadui schimbarea atitudinii si a instrumentarului auctorial. Astfel de abordari eseistice sint prilejuri de a exprima opinii despre teatru ca arta baroca, despre timp ca dimensiune existentiala si despre conceptia regizorala in perspectiva istorica. De altfel, eseul lui Ion Omescu (Semnul ironiei, 1972) nu propune o viziune critica si nici nu este un studiu strict organizat al teatrului shakespearian, ci o cercetare exuberanta, pe alocuri patetica, atinsa de lirism, in stare sa provoace o lectura noua, libera si deschisa.
OPERA:
Filtru, versuri. Bucuresti, 1968;
Dramele puterii, teatru. Bucuresti, 1969 (ed. II, Teatru, 1972);
,Hamlet" sau ispita posibilului, eseuri teatrale, Bucuresti, 1971;
Iadul si pasarea, teatru. Bucuresti, 1972;
Semnul ironiei. Masura pentru masura. Coriolan, eseuri. Bucuresti, 1972.
|
REFERINTE CRITICE:
Al. Andriescu, in Cronica, nr. 20, 1968;
D. Micu, in Romania literara, nr. 4,1968;
Al. Pini, in Luceafarul, nr. 23,1968;
Al. Calinescu, in Romania literara, nr. 12, 1969;
V. Ivanovici, in Luceafarul, nr. 23, 1969;
N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 6, 1969;
N. Carandino, in Saptamina, nr. 2, 1970;
S. Titel, in Romania literara, nr. 5, 1973.
|
