Ion Mircea biografia
Ion Mircea opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MIRCEA Ion (prenumele la nastere: Ioan), se naste la 1 sept. 1947, Sarmasu, judetul Mures.
Poet.
Fiul lui loan Mircea, maistru gaz metan, si al Susanei (n. Muresean). Scoala generala la Sarmas (1954-l961); liceul (196l-l965) in aceeasi localitate.
Licentiat al Facultatii de Litere a Univ. din Cluj, Sectia romana-italiana (1965-l971). indrumator' la Muzeul „O. Goga" din Ciucea (197l-l972); redactor la revista Transilvania din Sibiu (din 1973).
Colaboreaza la Echinox. Steaua. Amfiteatru. Transilvania. Luceafarul, Romania literara. Viata Romaneasca. Ramuri. Tomis etc.
Debuteaza in Transilvania, cu poezia Pescuitorul de perle (1966). Debut editorial cu volum de versuri Istm (1971), urmat de alte trei culegeri lirice: Tobele fragede (1978), Copacul cu 10 000 de imagini (1984) si Piramida impadurita (1989). A publicat o antologie in limba germana (Die Wiirde der Rosei Demnitatea trandafirului, 1989), in traduce lui Reimar Alfred Ungar.
Premiul intii de poezie la Colocviul National Studentesc de Literatura (1969); Premiul Asoc. Scriitorilor din Sibiu pe 1978, pentru volum Tobele fragede; Premiul special de poezie al revista Luceafarul, titlul de „cel mai popular poet roman al anului" acordai de revista Amfiteatru si Viata studenteasca, si premiul Uniunii Scriitorilor pe . pentru volum Copacul cu 10000 de imagini.
Debutind la inceputul anilor '70, cind in poezia multora dintre tinerii autori se faceau inca simtite din plin ecourile modelului blagian, Ion Mircea le capteaza si el, dar nu le prelungeste mimetic, ci pare a le asculta ca pe un reper menit sa-i orienteze propriile cautari lirice. De aceea, dincolo de unele reminiscente evidente, precum motivul somnului sau ivirea cite unei metafore de felul: „zapada fapturii", influenta lui Blaga se vadeste mai cu seama la nivelul atitudinii generale, care este si la Ion Mircea de ordin metafizic.
Poetul nu percepe lumea in concretetea ei vie si conflictuala, ci deocamdata doar in formele ei simbolice, chair arhetipale, a caror vibratie incearca sa o prinda in imagini diafane. Asa se face ca in versurile din primul volum (Istm. 1971) revin mereu si mereu citeva simboluri ale transcenderii, ale candorii si puritatii: zborul, pasarea, floarea, albul, cristalinul, oglinda, roua. Toate acestea dau o tonalitate aurorala unui lirism inca nu foarte consistent, dar care, traind din „Mirarea fiintei in zori spre cuvint" si dintr-o profunda dorinta de transfigurare („Cerul, asa numesc eu atitea,/ imi este vestmint"), isi precizezaa deja destul de bine orizontul. Este un orizont pe care poetul nu-l va trada nici in cartile urmatoare, desi creatia sa va cunoaste metamorfoze deloc neglijabile. Astfel, in Tobele fragede (1978) poate fi detectata atit o continuitate de adincime, cit si o remarcabila incercare de innoire stilistica, aceasta urmind sa fie dusa mai departe ulterior. La fel ca in prima carte, precumpanitoare este si aici aspiratia spre originar, nazuinta de a regasi o puritate si o plenitudine initiala, evocata adesea printr-un metaforism al luminii indeajuns de elaborat si de sugestiv. Versurile vorbesc acum de o „lumina pura, neindoliata", de o „fiinta luminiscenta", de „aceasta pilpiire ca viata prima oara". in acelasi timp, insa, trairea poetica devine mai tensionata si mai complexa, imaginatia se desfasoara mai amplu, aproape arborescent, asa cum o arata citeva poeme incantatorii (Iara ce cinta un get.
Poemul barbatului schiop, Vintul din senin) sau de-a dreptul vizionare (Okeanos, Ta twam asi. Cimpoiul). Ca ele nu constituie un simplu experiment pasager, ci sint semnul unei noi faze de creatie, o dovedesc cu prisosinta urmatoarele doua volume. Copacul cu 10 000 de imagini (1984) si Piramida impadurita (1989), unde lirismul lui Ion Mircea cistiga si mai mult in amplitudine, in forta vizionara, dar si in concretete, realul insusi, cu toate armoniile si dizarmoniile lui, fiind acela care stimeste meditatia si alimenteaza imaginatia poetului. Uneori acestea se misca pe spatii mici, ca de pilda in gratios-nostalgicul poem intitulat Ceas de taina:
„«Desi ai sase fete
si esti cum esti: poros si orbitor,
ce-amara ar fi viata mea fara tine»,
se confeseaza ceaiul verde
cubului de zahar.
Eu il aud
pentru ca sint singur:
minereu din insule." |
De cele mai multe ori insa intuitiile depasesc pragul unor asemenea fulguratii si se dezvolta simfonic, ramificindu-se reflexiv si dind permanent poemelor un aer filosofic.
Ceea ce impresioneaza este tocmai staruinta cu care Ion Mircea face din propria lirica un mod de cunoastere la limita dintre real si imaginar, o cunoastere cind abrupt interogativa (Hamlet), cind invaluitor metaforica si atingind teme esentiale precum nasterea (Acestea nu sint amintiri) si moartea (Din Egiptul unei fotografii) si erosul initiatic (Cuplul, Ars amandi, Osmoza). Chiar daca se mai intimpla ca stilul sa alunece intr-o anume discursivitate, dind friu liber unei imagistici cam eterogene, de tip manierist, explorarea marilor teme, ca si a propriei fiinte, cu biografia si memoria ei (Amintirea, Eu am copilarit. Vizita, Scrisori catre Mircea Ivanescu), nu-si pierde niciodata profunzimea.
O profunzime pe care, prin bataia lor mai lunga sau mai scurta, numeroasele trimiteri livresti, religioase, mitologice, ezoterice nu fac decit sa o sporeasca. Ele nu tintesc o intelectualizare, ci o punere in abis a trairii si meditatiei poetului, cel ce crede ca „nu vietuiesc secunde in care sa nu existe o fata secreta a lucrurilor" si ca aceasta se cuvine scrutata si exprimata in asa fel incit sa-si pastreze intreaga aura de mister. E ceea ce, in buna masura, poezia lui Ion Mircea reuseste sa si faca in mod convingator, ca de exemplu in admirabilul autoportret numit Dublul, pe cit de definitoriu, pe atit de concludent in ce priveste vocatia lirica intr-adevar deosebita a autorului sau:
„E inca departe de-a se lumina de ziua si inca mai departe
de-a ne lamuri in toate privintele. impartasesc destinul
unui batrin de doua ori incovoiat de mijloc
din Adoratia magilor
cea pictata pe pinza concava. Probabil ca beatitudinea nu mi s-a sters cu totul de pe fata schimonosita.
intreaga mea infatisare vorbeste despre o coborire
si, intr-adevar,
imbatrinind la munte, eu am copilarit in cer.
Privirea mi-o inalt tot mai rar din tarina cea alba.
Putin adus de spate,
las impresia vie ca am dezhumat
un glob urias dar invizibil.
Stau in noapte girbovit,
cu bratele ca niste nori leganin-du-mi-se pe linga corp
si amintindu-mi, sint mintuit si mut".
|
OPERA:
Istm, versuri. Cluj, 1971;
Tobele fragede, versuri, Cluj-Napoca, 1978;
Copacul cu 10 000 de imagini, versuri. Bucuresti, 1984;
Piramida impadurita, versuri. Bucuresti, 1989;
Die Wiirde der Rosei Demnitatea trandafirului, versuri, trad. de Reimar Alfred Ungar, Cluj-Napoca, 1989.
|
REFERINTE CRITICE:
I. Pop, in Echinox, nr. 3, 1971;
V. Felea, in Tribuna, nr. 1, 1972;
D. Flamand, in Luceafarul, nr. 5, 1972;
N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 5, 1972;
M. lorgulescu. in Convorbiri literare, nr. 8, 1973;
R Poanta, Modalitati;
M. Mincu, Poezie si generatie, 1975;
M. Ivanescu, in Transilvania, nr. 9, 1975;
C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1975;
G. Alboiu, in Luceafarul, nr. 28, 1977;
C. Regman, Explorari in actualitatea imediata, 1978;
P. Poanta, Radiografii, 1978;
Gh. Grigurcu, Poeti;
V. Felea, Aspecte ale poeziei de azi, 1980;
E. Simion, in Romania literara, nr. 16, 1984;
L. Ulici, in Romania literara, nr. 12;
13, 1984;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 36, 1984;
L. Ursu, in Luceafarul, nr. 20, 1984;
Grete Tartler, Melopoetica, 1984;
Const. M. Popa, in Luceafarul, nr. 7, 1987.
|
