Ion Iovan biografia
Ion Iovan opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
- Comisia speciala [Roman]
Caracterizarea personajelor: Iovan |
IOVAN Ion (pseudonimul lui Ion Ivan), se naste la 9 mai . Gaesti.
Poet si prozator.
Fiul lui Nicolae Ivan, functionar, si al Mariei (n. Georgescu).
Scoala elementara in orasul natal; Liceul „Matei Basarab" din Pitesti (absolvit in 1955); Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti (1957-l961); Scoala de Geologie(196l-l963).
Functionar la Arhivele Statului din Bucuresti (1957-l961): prospector geolog (din 1963); bibliograf la Depozitul de manuale scolare al municipiului Bucuresti (1965- 1975); inspector la Consiliul Popular Municipal (din 1975).
Debuteaza cu un poem in revista Luceafarul (1961), dupa care renunta sa mai publice in presa; debut editorial cu volum de poeme Dupa-amiaza unei clipe (1976). Dupa inca un volum de versuri, • Rezervare naturala (1979), se dedica prozei cu un „roman al autenticitatii". Comisia speciala (1981), prima parte a unei trilogii. Elaborata cu intensitati atent cautate, poezia lui Ion Iovan apartine unui citadin preocupat de maxima concentrare a expresiei. In roman el atrage imediat atentia criticii prin insolitul narativitatii si ironia de calitate, in descendenta marilor modele nationale: Ion Iovan L. Caragiale, Urmuz", E. Ionescu. Impromptu (1986) schimba registrul, propu-nind un roman intelectualizant, digresiv, mixtura de eseu, constructie riguroasa si reverie libera. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut (1976).
Debutul lui Ion Iovan cu Dupa-amiaza unei clipe (1976) este irelevant, tradind un poet insuficient format, preocupat mai mult de vointa de a scrie poezie, in detrimentul viziunii. Critica a reactionat ca atare, marturisindu-si nedumerirea. Dinu Flamand descoperea in poezii o cenzurare a expresiei, dar si o foarte moderna „glorie a simularii", caracteristica unui poeta artifex. Dincolo de stingacii inerente, de stilizarea artificiala a expresiei sau de o voita inci-frare a sensurilor, uneori impinsa la monotonie, descoperim in Dupa-amiaza unei clipe o buna poezie de atmosfera, centrata pe simbolurile austere ale spatiului citadin, mecanic. in zona aceleiasi iradieri de semnificatie se situeaza si volumul urmator. Rezervatie naturala (1979), cu adaugirea unei usoare melancolii, ce umanizeaza contururile unei lumi ineil-meca-nice, ca si a unei nostalgii pentru o natura paradisiaca, mitica:
„Unde sint ierburile ce u-zurpau
cu luare- aminte
un intreg
imperiu". |
O asemenea retorica permite structurarea poemelor pe doua dimensiuni complementare: de o parte, spatiul mitic, devenit inaccesibil; de alta, spatiul cotidian, desacralizat, inert. Ne surprinde, prin urmare, dinamica poemelor, care este una de evaziune, de recuperare prin zbor extatic a unei realitati rivnite. Astfel, prin-tr-un „impuls launtric spre lunecari, spre emigratii", poetul se situeaza intr-o privilegiata zona a indeterminatului, intr-o „stare de nepre-vedere", care nu e altceva decit spatiul muzical, suficient siesi al poeziei. Cautarea se dovedeste in cele din urma a fi neimplinita, din cauza tensiunii ireconciliabile, surprinsa de autor intre firescul experientei si incapacitatea poeziei (a limbii) de a o reda intocmai.
Lupta sisifica cu balastul cuvintelor pare a fi principala problematica a poeziei lui Ion Iovan Curind insa succesul prozatorului l-a pus in umbra pe poet. Miracolul limbii ca liant social si mediu necesar („lacas", cum ar spune C. Noica) al existentei oamenilor reprezinta si dimensiunea romanului insolit Comisia speciala (1981). I se adauga tratarea in raspar a romanescului in sine. Pornind de la „un caz real", romanul isi propune sa reconstituie, printr-o juxtapunere de „documente autentice" (declaratii, procese-verbale, delatiuni, informari confidentiale etc), investigatia facuta de un inspector-sef pentru elucidarea unui grav accident de munca de pe teritoriul unei fabuloase rezervatii naturale. Contributia autorului (care apare de altfel in text, denuntat pentru lucrul sau la o masina de scris) este in aparenta minima, limitata la acordarea unui credit de ingenuitate personajelor sale. Esential este faptul ca aceste personaje nu „vorbesc", ci „scriu" - textele lor fiind spontan ajustate, printr-0 obedienta consecventa, in functie de stereotipiile unui cod standardizat de comportare. Dincolo de comicul deseori savuros al acestor „documente", desprindem dimensiunea etica vizind maladiile unei colectivitati subminate de rasfatul arborescent al propriilor ei reguli de conservare: neantul de gindire, alienarea, depersonalizarea.
Textele propun -in aceasta veritabila „Tiganiada scriplologica" (M. Iorgulescu) - o norma tiranica a conformismului total, a suspiciunii obligatorii, a delatiunii sau a cenzurii brutal exercitate asupra oricarei initiative personale. „Romanul" denunta asa-zisa „etica" a unei terori impersonale, exercitata din umbra unei iluzorii sigurante oferite de anonimat. Citit cu o asemenea deschidere de sensuri. Comisia speciala a fost apreciat de critica drept o forma de satira a spiritului primar agresiv. Pastrind ca tehnica scriitoriceasca artificiul colajului, Impromptu (1986) e un roman modernist, complex, digre-siv, compus din suprapunerea imaginara a ci-torva planuri narative. Unul principal, eseistic, format din notatii laconice, introduse prin cer-culete, contureaza starea de spirit a redactarii unui „eseu despre starea de capcana", cu cono-tatii evident existentiale, in vreme ce al te cite va reprezinta reflexe epice, complementare ale acestui trunchi principal, ceea ce duce, in cele din urma, la asamblarea unei constructii poliedrice, in care fiecare plan functioneaza simultan atit ca oglinda, cit si ca irealizare a celui cu care se confrunta.
Logica exterioara e data de traseul sinuos al unor trenuri la coada carora se ataseaza un vagon al unei echipe de prospectiuni geologice. In consecinta, timpul si spatiul calatoriei si al garilor care se succeda (ambele obiective si scrupulos notate in roman) sint irealizate de timpul interior al protagonistilor, prelungirea himerica a fiecaruia dintre acestia in propria singuratate (indiciu al unicitatii, ireductibilitatii) constituind, de fapt, cheia intregului roman. „Scriind, platesti favoarea de a fi singur"-noteaza la inceput protagonistul, pentru ca, spre sfirsitul romanului („singur-singur in cartea asta"), ecuatia solitudinii sa reapara ca un complex al esecului personal, dar si ca unul al intregii prezumtii narative, potrivit careia orice text e o vanitate ce nu poate duce decit spre zadarnicie, intr-o „calatorie in cerc" inchis, cum avea sa remarce Al. Calinescu. Construit in acest fel, romanul insinueaza un mesaj social, intentie intarita si de artificiul, deloc singular in epoca, de a propune ecuatia unor existente marginale, nostalgic-excentri-ce, aflate in afara perimetrului de exercitare a unor coercitii de la centru.
OPERA:
Dupa-amiaza unei clipe, versuri, Bucuresti, 1976;
Rezervatie naturala, versuri, Bucuresti, 1979;
Comisia speciala, roman, Bucuresti, 1981;
Impromptu, roman, Bucuresti, 1986. |
REFERINTE CRITICE:
Constanta Buzea, in Amfiteatru, nr. 4,1977;
L. Ulici, in Romania literara, nr. 48, 1977;
E. Dorcescu, in Orizont, nr. 13, 1977;
Al. Piru, in Luceafarul, nr. 15, 1977;
M. Coman, ibi-dem, ta. 51.1977;
N. Ciobanu, ibidem, nr. 37,1979;
C. Tuchila, ibidem, nr. 25, 1980;
D. Muresan, in Vatra, nr. 6, 1980;
Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 7, 1982;
Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 18, 1982;
V. F. Mihailescu, in Luceafarul, nr. 15, 1982;
Al. Calinescu, in Cronica, nr. 48, 1986;
E. Simion, in Romania literara, nr. 37, 1986;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 39, 1986;
H. Girbea. in Viata Romaneasca, nr. 12, 1986.
|
