Ion Horea biografia
Ion Horea opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
HOREA Ion. se naste la 10 mai 1929, comuna Petea de Cimpie, judetul Mures.
Poet.
Fiul lui Ion Horea, taran, si al Anei (n. Teban).
Urmeaza, cu intermitente, diverse scoli la Tirgu Mures si Aiud, Seminarul Pedagogic din Cluj (1940-l948), Facultatea de Bele-Arte (1948-l949) si Scoala de Literatura „Mihai Eminescu" (195l-l952). Este desenator tehnic la o fabrica din Cugir (1949-l951), redactor la Viata Romaneasca (1952-l965); ocupa functii de raspundere la Uniunea Scriitorilor (secretar, 1965-l968) sau la revista ale acesteia (Gazeta literara, redactor-sef adjunct, 1968; Romania literara, redactor-sef adjunct din 1968).
Debut cu versuri in maniera traditionalista in ziarul Lupta Ardealului (1949); debut editorial cu volum Poezii (1956), realizind un fel de georgicon al spatiului transilvan indeosebi in volum Umbra plopilor (1965), Calendar (1969). inca nu (1972) sau Un cintec de dragoste pentru Transilvania (1983). Rafinamentelor bucolice li se va adauga, in Maslinul lui Platou (1977), si nostalgia unei Elade vazute in latura ei plastica, pentru ca in poemele mai noi (Bataia cu aur, 1979; Drumuri sifintini. 1988) sa descopere ruralis-mul si dimensiunea lui enorm plastica si bufa.
A mai publicat versuri pentru copii (Flori de papadie. 1962; Carticica noastra, 1969; Gu-gustiucul, 1985) si a tradus din scriitorii maghiari din Romania. Premiul Uniunii Scriitorilor (1961; 1976); Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti (1972).
Considerat indeobste un traditionalist, in sensul in care este pina la un punct si rafinatul Ion Pillat, cu a carui lirica se si intersecteaza uneori, Ion Horea si-a configurat in timp un univers de sugestii mitologie-agrare si, in general, nostalgic-rurale, incepindcu Umbra plopilor (1965) si mai ales in Calendar (1969), triumfa starea de melancolie in marginea unor teme eterne: trecerea ireversibila a timpului, sentimentul neimplinirii erotice, un vag panteism de descendenta suav blagiana. Poetul real trebuie cautat insa in plastica bucolica si in miraculosul „muncilor si zilelor", unde originalitatea sa incontestabila consta in subtila stilizare a unei fertilitati aproape primitive.
Este vizibil efortul de reconstructie a unor peisaje in detaliile lor vizuale, olfactive, auditive, niste „naluciri" in care dominante ramin nostalgia si intuitia unei stari arhaic-domestice a vegetalului. Exista la Ion Horea o poezie a anotimpurilor vazute nu ca niste cicluri cosmice, ci in eficienta lor liric-gospo-dareasca. Fructele, de exemplu, au carnatia aprinsa si vie din somptuoasele camari pillatie-ne, sint semne ale opulentei si deci ale miscarii regulate din natura. Ploaia, soarele, vinturile nu exista ca stihii, fiind invocate numai cind sint prielnice, simple elemente ale fertilitatii. Timpul este aici rarefiat, zarile sint joase, peisajul se sacralizeaza parca, dar nu tulburat de spiritualitatea ortodoxista. Este o atmosfera arhaic-sa-crala, nu idilica. in cartile ulterioare, Maslinul lui Platou (1977), bunaoara, dincolo de diversitatea experimentala a ritmurilor, de frecventarea voluptuoasa a neologismelor sau a regionalismelor, indeosebi pentru eufoniile lor, poetul denota o tot mai fina perceptie a timpului trecator.
Acesta cade maiestuos peste lucruri si oameni, aureolindu-i ca o taina. Stilul devine preponderent artist. Autorul traieste bucuria numirii unor locuri, in care placerea e mai degraba conventionala decit naturala. Natura regasita este mai putin o stare sufleteasca si mai mult o experienta de cultura. Tot ceea ce pare natural, spontan, este elaborat cu migala de artizan. Primitivismul de care aminteam este un stil, nu o sensibilitate. Mirosurile imbatatoare ale florilor sint simtite ca niste narcotice artificiale, asa ca mai devreme in gradina civilizata, luculliana, a lui D. Anghel. Materia rurala este supusa unei alchimii sublimatoare. In acest spatiu imaginar, Vaidei, o alta posibila Florica, poetul se deda unor „jocuri" in care ingeniozitatea, artificiul primeaza, fara insa a-i altera experienta originara. De altfel, unei asemenea evolutii ii corespund atit un fecund pro-teism al formelor, cit si un experiment discret livresc intr-o poezie de notatie. Modul de protectie a antichitatii eline sau a unei pitoresti lumi balcanice este, de pilda, parnasian prin vigoare si eleganta sculpturala. Nu sint simple impresii de calatorie versificate, ci reconstituiri minutioase, temperat-somptuoase ale unor locuri celebre. Miracolul elin estecautat pe latura lui de pitoresc sublimat, de „marfa" estetizanta, plastica asadar, nu spirituala. Evoca spatii civilizate, peisaje modelate de istorie, „artificiale", scoase de sub „barbaria" naturii.
Poetul s-a asezat definitiv sub scutul Minervei. Pe de alta parte, dupa Macedonski si Dimov, Ion Horea reuseste, intr-un ciclu de rondeluri, realizarea unor veritabile bijuterii in aceasta specie pretentioasa si dificila, a carei forma este propria ei substanta, dar care, in simetriile sale interioare, permite inventia, suflul liric, fluiditatea. Atmosfera de aici este aceea a unor inalte melancolii, nelipsind nici gratuitul ori fantaza-rea gratios-nostalgica pe motive livresti, transpuse in tonalitati voit desuete, de romanta autohlona. Ion Horea readuce increderea in stilul artist, intr-o vreme in care lirica este invadata de prozaism. Volumele din deceniul al noualea. Un cintec de dragoste pentru Transilvania (1983), Eu trebuie sa fiu (1984), Noaptea noptilor (1985), Podul de vama (1986) sau Viata, viflta(1987), nu modifica universul poetului si nici nu incearca o adaptare la noile criterii ale poeticului dominante acum. Ion Horea continua demersul sau subtil de estetizare a ruralismului. Adeseori, el rafineaza, intr-o sensibilitate preponderent elegiaca, un limbaj cu aroma de carte veche bisericeasca si exerseaza o gama proteica a ritmurilor.
Dominanta ramine tema transilvana, centrul originar al liricii lui Ion Horea, cu insistenta pe configurarea unei geografii spirituale si pe conservarea unor semne ori figuri emblematiceale unei istorii sacre. Patriotismul autorului, deloc conventional, are aici acoperire estetica pe coordonata majora Cosbuc, O. Goga. Citeva poeme pot fi retinute ca piese „clasice" ale genului.
OPERA:
Poezii, Bucuresti, 1956;
Coloana in amiaza, versuri. Bucuresti, 1961;
Flori de papadie, versuri pentru copii, Bucuresti, 1962;
Umbra plopilor, versuri. Bucuresti, 1965;
Poezii, Bucuresti, 1967;
Calendar, versuri. Bucuresti, 1969;
inca nu, versuri. Cluj, 1972;
Versuri, Bucuresti, 1973;
Maslinul lui Platon, versuri, Cluj-Napoca, 1977;
Bataia cu aur, versuri, Cluj-Napoca. 1979;
Un cintec de dragoste pentru Transilvania, Cluj-Napoca, 1983;
Eu trebuie sa fiu, pref. de E. Papu, Bucuresti, 1984;
Gugustiucul, versuri pentru copii, Bucuresti, 1985;
Noaptea noptilor. Cluj-Napoca, 1985;
Podul de vama, versuri, Bucuresti, 1986;
Viata, viata, Cluj-Napoca, 1987;
Drumuri si fintini, versuri. Bucuresti, 1988.
|
REFERINTE CRITICE:
V. Felea, Poezie si critica. 1971;
M. Petroveanu, Traiectorii lirice, 1974;
H. Zalis, Tensiuni lirice contemporane, 1975;
P. Poanta, Radiografii. 1978;
Gh. Grigurcu, Poeti ;
D. Micu, in Tribuna, nr. 20, 1979;
Doina Uricariu, in Luceafarul, nr. 21, 1979;
R. Vulpescu, in Romania literara, nr. 19, 1979;
M. Odangiu, in Orizont, nr. . 1982;
Hr. Candroveanu, in Romania literara, nr. 48, 1982;
I. D. Balan, in Scinteia, nr. 12 742, 1983;
P. Poanta, in Tribuna, nr. 42, 1983;
Tania Radu, in Flacara, nr. 25, 1983;
Al. Cistelecan. in Familia, nr. 10, 1984;
G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 29, 1983;
M. lorgulescu, ibidem, nr. 43, 1984: E. Simion, in Ramuri, nr. 10, 1985;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 32, 1985;
Sultana Craia, Orizontul rustic in literatura romana, 1985;
V. Cristea, in Romania literara, nr. 10, 1986;
Al. Cistelecan, in Familia, nr. 10, 1986;
D. Micu, ibidem, nr. 8, 9, 1987;
Ioana Bot, in Tribuna, nr. 46, 1987.
|
