Iolanda Malamen biografia
Iolanda Malamen opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
MALAMEN Iolanda se naste la 28 apr. 1948 (in acte - 1947), iasi.
Poeta.
Fiica medicului Gheorghe Malamen si a Stefaniei (n. Dumitrescu).
A urmat scoala generala si cursurile liceale (absolvite in 1965) in cadrul Liceului „Mihai Viteazul" (pe atunci „A. Toma") din Ploiesti.
Dupa doi ani si jumatate de medicina veterinara la Iasi, abandoneaza studiile si se stabileste in capitala, fara sa lucreze vreodata intr-o institutie. A debutat in Cronica (1967).
Debut editorial (1971) cu volum Starea de gratie, urmat de Calatorie in natura (1973), Pamint sub zapada (1976), O piatra neagra pe o piatra alba (1979) si Floarea care merge (1983; premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti).
A facut parte din cenaclul bucurestean condus de Iolanda MalamenR. Paraschivescu.
Colaboreaza mai constante la Luceafarul. Exultantele crispate si comprimate in laconisme trec. pe parcursul voi., in deceptii creionate drastic, cu fulminante eticiste.
Un binom perseverent, regasibil in toate' volumele, se instaleaza in poezia Iolandei Iolanda Malamen inca de la debutul cu Starea de gratie (1971): abstractele sint sistematic imperecheate cu senzualul, trebuind sa dea solutia unui lirism in care suavitatea sta linga atrocitate si gratia linga grotesc.
Aceasta ecuatie premeditata a tensiunii vorbeste, fie direct, in secvente reflexive, fie implicit, in pasaje confesive, despre conditia poetica sau umana, desenind-o ca pe o fragilitate expusa. Versul urmeaza, in general, linia eleganta a fulgurantei, dar destul de des el se opinteste in patetisme crispate sau rabufneste in stridente abstractoide:
„o, mecanisme ale desteptarii
adevarul saluta calatoriile
din partea nevazuta a muzicii" (O, mecanisme). |
Aliajul de violenta si delicatete ramine acelasi si in Calatorie in natura (1973), unde euforiile isi cauta un limbaj mai extatic si mai exclamativ („Ce fericii imi este chipul!/ Ce pajiste e mina mea!" - Cind lujerele ning), idilele sint agresate de o malitie imaginativa ce uzeaza de contrastul puritatii cu oroarea
(„Copil fiind pe semanaturile de crini,
alergam intr-o bezna uriasa,
din gurile canalelor soareci
ieseau spargind fructele cu sete" - Copil fiind) |
, iar candoarea se dopeaza cu o eruditie clasica, in tentativa de a preschimba referintele in simboluri. „Calatoriile in natura" nu sint peisaje, ci stari concentrate, hartuite de tentatia conceptualizarii. Mai decis imnica e sintaxa poetei in Pamint sub zapada (1976), unde exultantele nu mai sint atit de riguros contrariate de zvircolirea grotesca a textului, raminind insa amenintate de tendinta spre gigantomahie a expresivitatii:
„Soli si lumina la portile patriei ninse.
Crainici spun imnuri solare,
poeme de truda si iama.
Adapost al luminii o matca ce naste crini uriasi" (Soli si lumina). |
Intensitatea e adesea tradusa de poeta in uriesenii, ceea ce creeaza un contrast strident cu pretiozitatile in care se rasfata izomorfismul puritatii, concentrat in iradianta (si etica, nu doar poetica) a zapezii. Poeta cinta „un timp de soare in miezul naturii", insumind fulgurantele in ceremonii euforice. Regimul exultant al poeziei se schimba insa brsuc in O piatra neagra pe o piatra alba (1979), locul sau fiind luat de deceptia biologica si de elegia prematura a decrepitudinii:
„Am fost o splendida salbaticiune
Acum trupul pare blana unui batrin animal,
iar gura, vested cuvint" (Amintire) |
Nu e vorba doar de o schimbare in dispozitia imaginativa si in climatul starilor, trecute pe cinism si depresivitate, ci si de o reconditionare a principiului poetic, minuit mult mai agresiv si mai provocator. Conditia carcerala a fiintei se razbuna in potentele „catastrofice" ale creatiei, principiul poetic devenind principiul rezistentei si sfidarii:
„Pot scrie poezie urnindu-ma tiris
prin incaperile unei cirtite
pot revolta ploaia si tunetul scriind poezia
Pe fruntea innebunita de rani pot scrie poezia
umindu-ma tiris sub muntele insingerat"
(Pot scrie poezia).
Dintr-o energie negativa a starilor si imaginarului, concretizata in „insistenta in a lucra in alb-negru" (Dana Dumitriu), iese, aproape integral. Floarea care merge (1983).
Reorientarea deceptiva a lirismului nu se consuma pe firul elegiac, autocompasional, ci se lanseaza in agresivitati calculate, menite sa focalizeze poezia in discursul traumei, al intensitatii si autenticitatii:
„Am ucis pe rind cite ceva
din poezie:
rima, lirismul prefacut,
banala descriere,
si in simplul tipat ma aflu"
(impacare).
Sadismul creativ („te ginii ca pe o vrabie, poezie") si cinismul cu care opereaza imaginarul nu sint, insa, decit riposte la un timp atroce, mortificam:
„Reptile cu ochi tepeni de piatra
Imi par zilele ce au trecut
Reptile cu ochi tepeni, de piatra
sint zilele ce vor veni" (
Din nou ma vor pindi).
Poezia devine ea insasi ghimpoasa, vituperanta, transformind angoasele in replici sarcastice.
OPERA:
Starea de gratie, poezii. Bucuresti, 1971;
Calatorie in natura, versuri. Bucuresti, 1973;
Pamint sub zapada, versuri. Bucuresti, 1976;
O piatra neagra pe o piatra alba, versuri. Bucuresti, 1979;
Floarea care merge, versuri. Bucuresti, 1983.
|
REFERINTE CRITICE:
C. Popel, in Cronica, nr. 50, 1971;
D. Tudoran, in Flacara, nr. 18, 1973;
M. Iorgulescu, in Luceafarul, nr. 22, 1973;
E. Barbu, O istorie;
L. Raicu, Practica scrisului si experienta lecturii, 1978;
G. Alboiu. Un poet printre critici, 1979;
L. Raicu, in Romania literara, nr. 8, 1980;
H. Badescu, in Steaua, nr. 8, 1980;
C. Tuchila, in Luceafarul. nr. 36, 1983;
Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 5, 1984.
|
