Ioana Ieronim biografia
Ioana Ieronim opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
IERONIM Ioana (pseudonimul Ioanei Brandus), se naste la 9 ian. 1947, Rasnov.
Poeta si traducatoare.
Fiica lui Minai Moroiu, medic, si a Mariei (n. Barbulescu).
Studii liceale (196l-l965); Facultatea de Filologie, sectia engleza-romana, a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1970).
Debut in Luceafarul (1972). Redactor la Editura Stiintifica si Enciclopedica (din 1975). Carti de poezie: Vara timpurie (1979), Proiecte de mitologie. (1981), Cortina (1983), Egloga (1984), Poeme (1986), Luni dimineata (1987) si traduce, semnate Ioana Moroiu, din Nils Peter-sen, Joseph Conrad, Simon Vestdijk, atestind orientarea spre zone literare (daneze, olandeze) al caror prestigiu mondial se justifica prin „delicata invitatie la echilibru, frumusete sufleteasca si simpatie umana".
Fina perceptie a realului, unita cu expresia subtila, constituie suportul viziunii hiperrealiste, unde „mitologi-zarea", presupunind convertirea banalitatii in insolit si straniu, ofera cheia ambiguitatii poeziei. Premiul revista Luceafarul pentru poezie (1975).
Poezia Ioanei Ieronim se intemeiaza pe observarea inteligenta si meticuloasa a cotidianului, sur-prinzind precaritatea atmosferei, a spatiului, a zonelor intimitatii. O supunere neostentativa la obiect duce la un lirism intelectualizat, sugestiv atit in desenul laconic al miniaturilor de tip haiku, cit si in prozaismul dialogurilor de eruptiva oralitate. Vazduhul poeziei e in egala masura dens si in decorul de veche balada, „gradina de fum, carare absenta", unde cadrul se contureaza volatil pina la abstractiune, si in ograda unu „paradis ieftin, saptaminal", cu lucruri aratindu-si doar „fata anonima". Aici privirea - „aparat Roentgen" - disloca „in flacara de magneziu a clipei" un teritoriu mai consistent decit al imaginatiei, agresiv prin trivialitate, placid prin monotonie, degradat pina la kitsch. in preajma „tot mai goala de fapte", marcata de amprentele atotcuprinzatoarei uzuri, unde „o absenta iradiaza coplesitor", avertismentul devine mai acut: „cuvintele pasc iarba prafuita din santuri (fie-va frica de sminteala aceasta"). Plasarea in unghiul avantajos din care lumea sa-si puna in valoare potentialul poetic echivaleaza cu abordarea fragmentelor vizibilului in felul „zeului liberlar", adica „rostind cuvintele cu ochi larg deschisi". intr-o atare tentativa, unde distanta lucida nu anuleaza emotia materialitatii, poeta vizeaza recuperarea „dintr-o infinitate de intimplari" a „aliajului alb", a „materiei magice". Descoperirea in mijlocul realului anodin a unei sanse de sublimitate (lumina frigiderului inunda figura femeilor dupa tehnica lui Georges de La Tour) reflecta performanta poeziei, numind implicit apartenenta autoarei la o scoala a privirii de factura flamanda.
Asa poate fi inteleasa infatisarea in atitea „scene de gen" a ritualurilor vietii zilnice, a activitatilor rutiniere prin care omul isi procura surogate de experienta, tot astfel „absenta oricarei miscari transfiguratoare", a oricarei „incercari sesizabilede patos" si, nu altfel, „eticul" subordonat „observatiei lipsite de iluzii", intr-o poezie „a prozaicului so-lemnizat". Sumnta poetica a autoarei. Poeme (1986), contureaza harta universului propriu, chiar „trunchiul" acestei lumi, „firul de griu al Demetrei" - transpozitia ideii de centru (echidistanta, „drumul imparatesc", centrarea, adica „nici raiul, nici iadul prea marei apropieri, ci patria fericita din nodul gordian"), paralelismul intre doua moduri specifice de expresie: simbolismul geometric (sfera, dreptunghiul, cristalele, hexametrul) si simbolismul numeric, si al literelor, puse, deopotriva, in slujba aceleiasi obsesii temporale („stasul zodiacal", portile solstitiale), calchiata pe parcurs spatial („dinspre punctele cardinale neidentificate a-dienelinisti"). Resuscitarea virtutilor stravechi ale eglogei, intr-o tratare mizind pe sugestivitatea simbolismului acvatic, permite poetei o considerare a destinului inrudita.prin rafinamentul viziunii cu cea a Henriettei Yvonne Stahl. in Cortina (1983), temporalitatea vietii, succesiunea vertiginoasa a anilor, iar in Luni dumneata (1987) obsesia inconsistentei dispun de instrumente expresive din sfera suprapunerilor metaforice ori a juxtapunerilor, menite sa surprinda, pe linga comuniunea existentelor din epoci discontinue, si punctul atins de sensibilitatea moderna a poetei in perceptia vietii ca patetica trecere. Arta sa poetica privilegiaza semantismul temporalitatii prin simbolismul sarpelui, valorificat sub aspectul perenitatii ancestrale.
Optiunile traducatoarei, mai ales aceea pentru Simon Vestdijk, pun in lumina adeziunea la o modalitate de scrutare „din alt unghi sau dinlauntru" a realitatii, totodata la o dinamica ascendenta, opusa „irezistibilei gravitatii" a erorii. intr-o poezie unde
„cuvintele tristetii cotidiene
au mai tras la pamint
un cerc al paradisului",
dar unde, in acelasi timp, „unghiuri se deschid spre lumile fara adapost ale visului", semnele elanului sint „lancea unei turle de la anul o mie", velatura „tulpinilor triunghiulare" ale palmierilor, muzica veche.
OPERA:
Vara timpurie, versuri. Bucuresti, 1979;
Proiecte de mitologie, versuri. Bucuresti, 1981;
Cortina, versuri, Bucuresti, 1983;
Egloga, versuri. Bucuresti, 1984;
Poeme, Bucuresti, 1986;
Luni dimineata, versuri, Bucuresti, . Traduceri: N. Petersen, Strada Sandalarilor, Bucuresti, 1977;
J. Conrad, Tarmul refugiului. Bucuresti, 1979;
S. Vestdijk, Calatorie in Jamaica, Bucuresti, 1980. |
REFERINTE CRITICE:
E. Simion, in Romania literara, nr. 33,1979;
N. Manolescu, ibidem, nr. 10, 1982, P. Dugneanu, in Luceafarul, nr. 7, 1982;
M. N. Rusu, in Amfiteatru, nr. 1, 1982;
Grete Tartler, in Via(a Romaneasca, nr. 9, 1984;
D. Flamand, in Amfiteatru, nr. 2, 1985;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 8, 1985;
idem. ibidem, nr. 52, 1986;
Gh.'Grigurcu, Existenta poeziei, 1986;
L. Ulici. ibidem, nr. 2, 1987.
|
