Ioana Diaconescu biografia
Ioana Diaconescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
DIACONESCU Ioana, se naste la 21 iul. 1947, Bucuresti.
Poeta. Fiica lui Ion Diaconescu si a Iustinei (n. Vlad), prof. Urmeaza Liceul „Spiru Haret" din Bucuresti (bacalaureatul in 1965) si Facultatea de Lb. si Literatura Romana a Univ. din acelasi oras (absolvita in 1971).
Debuteaza in Contemporanul (1965); debut editorial cu volum Furam trandafiri (1967), urmat de Jumatate zeu (1970), Adagio (1973), Taina (1976), Amiaza (1978), Ceata (1978), Poetica (1981), Virtejul si lumea (1982), Amintiri neverosimile (1983), Dumnealui, destinul (1984), Uranus (1985), Herb (1987). Colaboreaza la Steaua, Romania literara, Luceafarul etc.
A ingrijit o ed. din scrierile lui Emil Botta. Scrie o poezie a starilor contradictorii, oscilind intre comunicarea frusta si travestiul liric.
Surpriza poeziei Ioanei D. provine dintr-o manifestare paradoxala a eului poetic," surprins intre elanul eliberarii de singuratate, simtita ca o stare opresiva, si suficienta gesticulatiei, propusa ca manifestare compensatoare. Sensul experientei poetice este unui al intrarii in zona maturitatii prin trairea extatica a adolescentei, prin epuizarea trairii „arteriale": „N-aveam timp de adincimi si meditatie, / Eram putin trista si superficiala, / Dar traiam si veneam prin grozava inundatie/ A sevei, arteriala! //Si s-a facut pe pamint amiaza cu adevarat; / Doamne, cite-am uitat!" (Cu iarba noua). Acest sacrificiu deliberat, excesiv prin grandilocventa, marcheaza intreg volumul de debut, Furam trandafiri (1967), sugestiv si prin re-simtirea limitelor trairii. Ambitionind sa consume o traire totala, poezia sa sfirseste prin a afisa o suita a gesturilor: starea e inlocuita cu actul, trairea, cu gesticulatia. Extazul, nonsalanta atitudinii sint, in fond, simptome ale unei experiente cam precare, insuficiente pentru atingerea imacularii sperate. Austeritatea purificarii e mereu tradata de gestul juvenil:
„Dar fata isi spala si ea singuratatea, / O spala frumos pina la zapada, / O intinde pe fringhie alaturi / De celelalte rufe / si cinta"
(Cind o fata eprea singura) |
. Din exersarea si supralicitarea gesticulatiei si a teatralismului se nasc insa citeva frumoase „fantezii" lirice, in care remarcabila e sugestia paradoxului: „Umbla moartea prin seceta pe cimp / Cu sareta alba facuta din gura fintinilor; / Cai abstracti, cai tristi ard in hamuri / Rupti in copite de crapaturile pamin-tului: // Numai broastele se ineaca fara apa, / Stau cu ochii inchisi, se stiu una pe alta. / Si respira des, mor cu boturile in cer / Visind ca inoata" (Moartea in cimp). Poezia Ioanei D., desi se revendica de la traire, exceleaza mai degraba in artificiu. O evolutie aduce volumul Taina (1976), in care e vizibila trecerea de la o stare de beatitudine lirica la ipostaza oximoro-nica. Experienta individuala pare epuizata, elanul juvenil fiind inlocuit cu contemplarea: „Nimic nu suna. Frunza nu tremura. / Numai tu esti frumos si impur, / un mugure gol clatinin-du-se / intr-un anotimp nepotrivit" (Abaterea de la legea naturii). Nelinistea insinuanta e vazuta ca o „abatere de la legea naturii", ca o dezicere a aspiratiei, ca o subminare a dorintei funciare de puritate. Singuratatea, spaima nu mai sint renegate, ci resimtite ca trairi inevitabile, ca o condamnare la neliniste. Descoperirea impuritatii fiintei, a sensibilitatii ultragiate se confunda cu descoperirea propriei identitati. Totul devine cautare, tatonare, lamentatie, poe-ta avind vocatia fericirii, nu a suferintei asumate. Gilceava dintre trup si suflet reuneste sub o atitudine comuna invocatia, admonestarea blajina, compasiunea, adica reflexul psihologic al trairii. De la atitudinea concreta, poeta trece la contemplarea abstracta, tilcul poeziei sale stind in imposibilitatea uzurparii unei evidente prin asumarea iminentei. E tensiunea normala, provocata de o aspiratie frustrata. Surprinsa in acest impas, poeta isi suspecteaza propria identitate, banuind-o de falsitate si inconsistenta, de un proteism vicios:
S-a ascuns cineva sub chipul meu
Si ameninta de acolo cu un glas subtire,
in nemiscare oricine ma poate confunda
Cu o statuie crescuta in nemarginire.
Cu o statuie ce nu are loc in sus..,"
(S-a ascuns cineva sub chipul meu). |
Travestiul liric, desi sugereaza inautenticitatea fiintei, e mai mult inscenat decit problematizat, fiindca experienta e declamata, nu asumata. Nu lipsita de fra-mintari majore, poezia Ioanei D.e interogativa mai mult in latura exterioara a fiintei. Poeta e fascinata mai degraba de exteriorizari decit de inferioritate, de gestul teatral decit de trairea propriu-zisa, ceea ce da un aer conventional chiar celor mai firesti nelinisti.
OPERA:
Furam trandafiri. Bucuresti, 1967;
Jumatate zeu. Bucuresti, 1970;
Adagio, Bucuresti, 1973;
Taina. Cluj-Napoca, 1976;
Amiaza, Bucuresti, 1978;
Ceata, Bucuresti, 1978;
Poetica, Bucuresti, 1981;
Virtejul si lumea. Bucuresti, 1982;
Amintiri neverosimile. Bucuresti, 1983;
Dumnealui, destinul. Bucuresti. 1984;
Uranus, Bucuresti, 1985: Herb, Bucuresti. . Traduceri: Ana Kalan-dadze. Duhul albastru, in colab. cu Zaira Samha-radze, Cluj-Napoca. 1983.
|
REFERINTE CRITICE:
Al. Piru, Poezia roma neasca contemporana, II, 1975;
M. Iorgulescu. Scriitori.,.;
G. Diniisianu, Opinii literare, 1978;
L. Alexiu, in Orizont, nr. 51, 1981;
A. Martin, Contemporanul, nr. 14, 1982;
D.R. Popa, in Romania literara, nr. 8, 1982;
M. Scarlat, ibidem, nr. 26, 1982: Alex. Stefanescu, ibidem, nr. 20, 1984;
L. Ulici, ibidem, nr. 40, 1984;
N. Steinhardt, in Ramuri,nr.9, 1984;
GreteTartler, Metapoetica, 1984;
C. Moraru, in Romania literara, nr. 16, 1985: N. Ciobanii. in Luceafarul, nr. 25, 1985;
D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 6,1985;
Sultana Craia, in Luceafarul, nr. . 1986;
Elena Tacciu, in Romania literara, nr. . 1986.
|
