Ioan Prale biografia
Ioan Prale opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
PRALE Ioan, se naste la 1769, comuna Vulcinetul Razesi, judetul Soroca - moare in sept. 1847, Iasi.
Poet.
Psalt si probabil prof. de muzica la Seminarul de la Socola.
Spirit iscoditor si intortocheat, trecea drept un original printre contemporani. Era si bun cunoscator de greaca, el fiind traducatorul si editorul unui cuvint funebru compus de Manuil de Corint retorul, invatat de la inceputul sec. XVI, cel caruia i s-au atribuit la un moment dat invataturile lui Neagoe Basarab. Psaltirea sa, in versuri butucanoase „alcatuita", n-a fost apreciata de contemporani din cauza inovatiilor si ciudateniilor lingvistice, iar prof.
Vasile Fabian i-a facut o epigrama in acest sens:
„Dac-ar auzi sau ar sti David prorocul
Ce-ai facut cu psalmii lui, zau ca ti-ar suna cojocul".
Cunoscut contemporanilor prin diverse experiente si abilitati care tin de inventivitatea sa, de spiritul inconforlabil al unui „sucit", Ioan Prale a practicat versificatia tirziu si accidental, ca o varietate a incercarilor sale de a reforma lumea: un nou alfabet, un nou mod de a organiza economia casnica etc. El este deci primul autor care spulbera cu intentie topica si compunerea cuvintelor pentru a face sa intre textul intr-o noua structura, pe care n-o explica, dar care este evident diferita de cea obisnuita.
Traducerea cuvintului lui ManuiI, „urmarea epitafului" e intitulata de el Urmari pe morminliri, „giamnii limbi", adica „in doua limbi" cum explica textul grec, formind un adjectiv nou de la cel cunoscut: „geaman". Asemenea derivate proprii sau forme compuse ad-hoc, cum va face si Aristia putin mai tirziu, nu sint impenetrabile (florue, moldovelineata etc). Traducerea urmind cuminte textul grec. fantezia poetului nu apare decit in pasajele explicative, originale, care dezvaluie un spirit didactic in esenta, exprimat intr-o forma de neinteles doar daca nu luam in considerare abolirea instrumentelor logice ale consecutiei; in final, el invita pe cititor sa se infrupte din rezultatul ostenelii sale:
„Cit mai mult ceti-s-a
Amica cinsli-s-a,
Luati dar, iubiti,
Si va indulciti,
Miare din scriinta
Nu fagure rinta,
Neclar adunat
in file turnat,
Xenofon albina,
Isocrat sirina [sirena -forma apare si la Dosoftei*]
Omir ar cinsii-o
Ei de ar privi-o Haide, ma rog voua
Sorbiti sfinta roua:
Psalmii rupti farimeale
Prin rupturi - plineale" etc. |
Formarile de cuvinte continua si mai tirziu, in Psaltirea /norocului si imparatului David, „in versuri alcatuita" de Ioan Prale, fie prin derivari, fie prin compunere, din necesitati metrice sau din simpla fantezie creatoare a autorului, care este elogiata intr-o scrisoare introductiva de doctor Vasile Popp; si faptul ca autorul e constient de noutatea lor, dar si de necesitatea lor, o arata „lexiconul" de la sfirsitul textului, care le explica: burzura „burzuluire", barbapartea „barbateasca parte", jilavudumedapisor ,jilavi-s-or, uda-s-or, umedi-s-or, api-s-or" etc. Interesant e ca uneori explicatiile se dau in greceste (ca la deneclipasa, echivalat prin „neclipit"si prin askardamikti, adjectiv care inseamna „fix, fara sa clipeasca"; sau icnire, explicat prin „suspin" si prin katahristikos, care inseamna „abuziv, prin frauda") sau in turceste (ca la cuprinzie, echivalat prin „muhasere", adica „impresurare, asediu"), ceea ce ar putea indica o origine suddunareana a autorului, si nu neaparat bucovineana. Libertatea cu care procedeaza insa „alcatuitorul" trece de aceasta posibila explicatie si cuprinde topica, bruscata pentru a realiza rima: „Cum si de a me gresala ma, pre mine, curataste". Impresia generala este insa de ciudatenie si nu de performanta, si textul e greu lizibil, fara impact artistic sau lingvistic - dupa cit se pare - asupra contemporanilor.
OPERA:
Urmari pe mormintiri. Giamnii limbi, [Iasi], 1820;
Psaltirea prorocului si im-parat[utui) David, Iasi, 1827. |
REFERINTE CRITICE:
***, in Gazeta de Transilvania, 24 sept. 1844;
Gh. Ghibanescu, in Opinia, nr. 275-276, 1899;
Gh. Bogdan-Duica, Doua notite biografice, in Transilvania, nr. 5, 1926;
G. Calinescu, Istoria .
|
